Acum câtăva vreme dădeam dat târcoale unor cârpe de casă într-un magazin. Ceeace mi-a atras atenţia la ele a fost că erau cu „micro fibre” şi pasă-mi-te curăţai orice cu ele doar puţin umezite şi fără (!!!) detergent.
Tricolorul curărţeniei: Ele
Zis şi făcut, am cumpărat un set (bucătărie-baie, ferestre, mobile şi „de toate”). Le-am adus mândru acasă şi am început să frec cu ele pe unde se nimerea.
Pe oglinda de la baie plina de pete – zvâc şi s-a luat, fără să lase dâre. Pe întrerupătorul plin cu urme de labe cu care s-a mâncat – zvâc şi s-a luat. Pe obositoarele carcase negre-lucioase ale instalaţiei stereo, pe ecranul sacrosanct al TV-ului plat şi lat – zvâc şi s-a luat!
Cârpele mele stau la loc de cinste, uscate, aerisite şi apoi frumos împăturite. Viaţa mi s-a schimbat de când au apărut: nu mai sunt zdrenţe oarecare, sunt Ele.
Îmi era clar că trebuia să-mi împărtăşesc revelaţia vieţii cu tot mapamondul. Spre înciudarea mea, de când le-am adus şi cu toate laudele mieroase şi manipulative, nimeni din casă nu a catadicsit sa schiţeze un gest de atenţie, nicidecum de entuziasm, în afară de o grimasă scârbită – au rămas neatinse! De cee???
În locul lor continuă să stea la loc de cinste cârpa clasică de pe vremea Maicei Mari, aşa plină de pete, slin şi duhnind de la un metru (englezii, parşivi şi paranoici cum sunt ei au măsurat de câteva sute de ori mai multe bacterii pe cârpa de bucătărie îmbibată în apă cu zoaie decât în closet – aşa să fie oare?).
Ce-o fi rău cu bietele mele cârpe!? Am început să am bănuieli. E ceva necurat cu ele, ceva de care eu, cu cinismul care mă caracterizează, nu mă sinchisesc: sunt cu huormoni (pronunţie aproximativă). Sau poate manipulate genetic.