ACUM.TV

E fascinant cum, în vremurile noastre sau în altele, ceva mai îndepărtate, comunităţi umane mai mari sau mai mici au reacţionat şi reacţionează la ceea ce nu înţeleg, la ceea ce nu face parte în mod implicit din propria lor cultură. În discuţiile cu studenţii mei indieni, de fiecare dată când le vorbesc despre tradiţii româneşti, frecvent mi se întâmplă să le ghicesc reacţiile de dezaprobare. Conversaţiile despre bucătăria europeană sunt, de departe, catalizatorul sigur al unor astfel de reacţii. Enumerarea tipurilor de carne pe care le consumă un român le trezeşte studenţilor mei, hinduşi vegetarieni, un soi de oroare abia disimulată. Când aud că mâncăm carne de iepure, de vită, de porc etc., memoria lor vizuală e constant agresată. Îşi imaginează atunci nu carnea de porc, de exemplul, ci animalul însuşi şi modul în care el e sacrificat. În vreme ce, senzorial, eu mă concentrez pe produsul finit, o delicioasă friptură din carne de porc, ei percep actul sacrificial, catalogându-l drept o… barbarie.  În România, aceeaşi reacţie, dublată de una de-a dreptul amuzantă. Auzind că indienii îşi folosesc mâna dreaptă pentru a mânca, stânga având rolul de a suplini funcţiunea hârtiei igienice, mulţi dintre concetăţenii mei mă întrerup imediat, cu o grimasă de dezgust: barbari, domnule…

Între noi fie vorba, în termenii unei logici primare, cred că reacţia studenţilor e cu mult mai… întemeiată. În vreme ce sacrificiul animal poate trezi, în mod firesc, repulsie, mâncatul fără furculiţă sau folosirea hârtiei igienice sunt, în integralitate, o convenţie. Nu-şi imaginează nimeni, sper, că aceste două obiecte sunt contemporane primei fiinţe umane. Că, bunăoară, la momentul creaţiei, Dumnezeu a aşezat lângă Adam şi Eva, prin nişte tufişuri, departe de privirea vigilentă a şarpelui, un set complet de tacâmuri, câteva suluri de hârtie igienică şi un manual de folosinţă a lor. Că, în timp, ne-am ataşat atât de tare de convenţii, asta e o altă poveste, mult mai lungă şi încurcată…

Pentru fiecare dintre noi, societatea, în principal prin sistemul de educaţie, creează un anume model al firescului. Orice depăşeşte graniţa lui, devine de neînţeles ori marcă sigură a inferiorităţii. Este acest drum reversibil? Poate fi înlocuită senzaţia de dezgust cu o curiozitate vie, care nu judecă, ci încearcă să înţeleagă?! Răspunsul stă în acelaşi sistem de educaţie, în marea lui parte bazat, în Europa, pe principii Iluministe. El trebuie să cultive ideea că normalitatea şi firescul sunt, într-o covârşitoare proporţie, convenţii, prin urmare, stricto sensu, ele nu există. Normalitatea noastră etică e un construct al teologiei, normalitatea noastră civică derivă din democraţie, normalitatea noastră sexuală e aglomerare, în timp, de tabuuri şi ritualuri, normalitatea noastră financiară vine direct din capitalism ş.a.m.d. Multe dintre lucrurile pe care azi le considerăm fireşti există pentru că noi le-am aşezat acolo şi le-am pus această etichetă: Firesc. Prin urmare, valoarea lor se aplică doar celor care le-au inventat şi le folosesc. Mâncatul cu furculiţa spune ceva doar în ţările în care el este normă. În celelalte, nu are niciun fel de relevanţă.

Deşi pare greu de imaginat, nu mi-am propus să dedic acest text furculiţei şi hârtiei igienice. A trebuit să încep cu ele pentru ca cititorul să fie suficient de relaxat atunci când voi aduce în discuţie, spre exemplu, religia. Am profitat de faptul că, de-a lungul anilor, am avut, deopotrivă, studenţi musulmani, hinduşi şi creştini, pentru a vorbi despre religie. Aş începe cu o constatare: fără excepţie, studenţii mei musulmani s-au declarat plăcut surprinşi că un creştin încearcă să le înţeleagă convingerile şi credinţa. Aveau deja atitudinea omului atât de des victimizat, încât ajunge să fie defensiv, angoasant-defensiv. Problemele de comunicare au apărut de fiecare dată când vreunul dintre noi încerca să-şi explice credinţa celuilalt prin prisma propriei lui religii.

Şi dacă tot sunt atâtea conflicte religioase, n-ar fi bine sa abolim (to abolish) religia, mă întreabă un student. Îi spun că există tentative serioase: statul laic şi separarea religiei de stat sunt deja, în multe colţuri din lume, un fapt. Nu, nu,să abolim pur şi simplu religia, insistă studentul meu. Cad pe gânduri, căci un profesor care se respectă trebuie să cadă, din când în când, pe gânduri, în public, desigur, şi apoi spun: imposibil. Fac o pauză dramatică de câteva secunde. Încerc să extrag din memorie câteva procedee retorice de efect…

Căci, în definitiv, ce e religia? Un sistem complicat de mituri şi tabuuri care ne-a ajutat să ne gestionăm fricile şi, într-un fel, limitele. Orice formulă a Divinităţii porneşte de la prezumţia că ne scapă de nişte responsabilităţi. Nu mai suntem atât de singuri în faţa Naturii, a Universului sau a Celorlalţi… multe lucruri devin justificabile, altele sunt, pur şi simplu, transferate din ograda noastră în cea, mult mai încăpătoare, a lui Dumnezeu. Religia e singurul mod coerent de a explica în masă paradoxuri şi imposibilităţi ale lumii noastre fizice. Aşadar, cum se poate extrage din fiinţa umană sentimentul religiosului? Dacă, să zicem, am inventa un instrument de extracţie, ce ar mai rămâne din noi după eliberarea de religios, cu toate implicaţiile lui profunde?! E o imposibilitate… ramificaţiile culturale ale religiei sunt atât de prezente în ceea ce suntem noi astăzi, încât înlăturarea ei nu se poate face fără a afecta însăşi esenţa umanităţii. Aşadar, statele care declară război religiei ar trebui, poate, să găsească un mod de a le… acomoda pe toate, fără ca interacţiunea dintre ele să cauzeze violenţă. Religiile mai bine explicate duc, cu siguranţă la micşorarea numărului de fanatici. Sentimentul anti-musulman al Occidentului (cu tradiţii istorice!) poate fi temperat prin studierea Coranului, nu arderea lui, la fel cum sentimentul anti-creştin din interiorul anumitor societăţi musulmane îşi poate găsi antidotul în studierea Bibliei.

Dificultatea majoră apare când constatăm că cele două texte de care vorbeam, deşi, ca texte, compatibile şi, uneori, similare, sunt parazitate de existenţa dogmei. Nicio altă scriitură nu a suferit de o mai mare suprainterpretare de-a lungul anilor. Deci, nu religia în sine, nu sentimentul religiosului ne antagonizează astăzi, căci ele ar putea coexista, ci modul în care instituţiile religioase le gestionează. Nu e vorba, desigur, doar de o dimensiune culturală aici. Multă vreme apărarea credinţei a echivalat cu apărarea graniţelor naţionale, o importantă perioadă de timp a renunţa la credinţă însemna a renunţa la un anume tip de identitate etnică sau naţională. Pe parcursul mileniilor, religia a fost frecvent contaminată de ideologii, de orientări politice, de interese pragmatice de moment. Ele sunt cele care creează, astăzi, tensiuni. Un proces de deparazitare ideologică a religiei e mult mai logic, mai coerent ca demers, decât tentativa de a scăpa de religie definitiv, de a o izola la periferia societăţilor, de a o considera vetustă şi, prin urmare, inutilă. Războiul furculiţelor sau al hârtiei igienice nu se câştigă interzicându-le, fie pe una, fie pe cealaltă, ci acomodându-le, explicându-le, neaşezându-le în raport de inferioritate şi superioritate. Dacă le privim drept ceea ce sunt, două moduri diferite de a atinge acelaşi scop şi nu mărci ale civilizaţiei sau lipsei de civilizaţie, deja am făcut primul pas.

Probabil că nu mi-am convins studenţii, la fel de probabil nu v-am convins nici pe dumneavoastră… Însă, dacă nu ştiaţi, majoritatea lucrurilor ce ne apar astăzi drept fireşti au ajuns aşa pentru că ni s-au repetat la infinit şi prin mii de canale de comunicare diferite până când, într-o bună zi, am ajuns să le considerăm cu toţii drept singura normalitate acceptabilă. Ca dovadă stă încă obiceiul autorului acestor rânduri de a folosi, evident, nu neapărat în această ordine, atât furculiţa, cât şi hârtia igienică!  

Acest articol a fost publicat duminică, 23 septembrie 2012 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.