Am fost trei zile orb. Sa te trezesti cu un val peste ochi, sa nu mai percepi culorile, randurile cartilor, si atatea alte poeme incepute.
Totul se schimba odata cu pierderea luminii. Automobilul in nemiscare, nu mai surprinzi inflorirea atator ore si zile.
Sigur ca gandul dintai ma poarta catre Dumnezeu. Mai mult as spune datorez revenirea in lumina doctorului Leonard Barmark. Nici el nu se astepta ca in scurt timp sa pot recapata vederea…
In acele zile de durere, de insingurare m-am gandit la cate lucruri neterminate. Rufele nespalate, dezordine in camera mea, nu am scanat niste poze mai vechi si atatea altele.
„Insingurat in muntii din suflet”, cum spune Rilke ma gandesc cum as putea trai mai departe ca orb.
Homer, Borges si Mircea Ivanescu imi revin in minte. Nu ma pot compara cu ei, versurile mele, incercarile mele palesc in fata stralucirii operelor lor.
Am iesit pe jos prin cartier si m-am rugat de un trecator a carui fata nu am vazut o, sa ma ajute sa mi cumpar o cafea.
Sorb cafeaua in plina strada, aud masinile, fosnetul copacilor inca in viata, copii alergand si mai presus de toate, cantecul diminetii de septembrie – nici cald, nici frig.
Daca nu voi mai vedea, ma voi dedica meseriei de maseur. Orbii sunt cei mai buni maseuri.
Sorb cafeaua si imi declestez degetele, inceputul de toamna imi mangaie ochii bolnavi in soaptea sperantei zilei de maine.
Noroc ca mai exista un maine.