Calul a fost din totdeauna unul din animalele preferate ale pictorilor. Poate pentru că e graţios, inteligent, poate din cauză că a însoţit omul în toate activităţile sale paşnice sau nu… În scenele de luptă, apare ca un personaj principal. E nelipsit din tablourile consacrate eroilor victorioşi, dar e frecvent şi în scenele rurale sau de întreceri pe hipodrom.
Expresioniştii germani au văzut calul în culori nefireşti, nenaturale. Până şi Paul Gauguin şi-a întitulat unul din tablouri “Calul alb”, dar i-a dat în final o nuanţă verzuie, ceea ce l-a făcut pe cel care comandase lucrarea s-o refuze…
Franz Marc a pictat un cal albastru, plasându-l într-un peisaj galben roşu, cea ce conferă profunzime imaginii.
De Chirico a pictat nişte armăsari semeţi, pe care i-a botezat antici, conferindu-le prestanţă metafizică şi mister.
La Nahum Gutman calul apare adesea încălecat de om sau înhămat la o trăsură. De fiecare dată, animalul e tratat cu respect şi se scoate în evidenţă nobleţea sa, într-un timp când nu bolidul mecanic ocupa primul loc. La cursele de cai, pe hipodrom sau în zilele de sărbătoare, vedem calul din nou ca prieten şi tovarăş al omului, făcând parcă corp comun în încercarea de a ocupa un loc fruntaş în întrecere.
Ştefan Luchian are frumoase tablouri cu călăreţi,
cu nimic mai prejos decât numeroasele scene ale lui Degas consacrate echitaţiei.
Pegasus, calul senator al împăratului Caligula, calul lui Făt Frumos din basmele româneşti, caii lui Jonathan Swift în Aventurile lui Gulliver, Rosinanta lui Don Quichotte în opera lui Cervantes şi atâţia alţii sunt tot atâtea ipostaze în care imaginaţia oamenilor a fost stimulate de acest animal fabulos.