Din cele mai vechi timpuri, conflictele care au opus comunităţi mai mult sau mai puţin numeroase au determinat modificări la nivelul ierarhiei sociale şi au implicat o redistribuire a resurselor, fie că era vorba de teritoriul ce asigura subzistenţa clanului sau tribului, sau de materii prime vizând satisfacerea nevoilor societăţii de consum sau competiţia pentru dominaţie mondială. Istoricii şi specialiştii în diverse discipline apărute la limesul dintre cunoaşterea trecutului şi interogaţia asupra viitorului mai dezbat chestiunea dacă fenomenele de profunzime ale dinamicii sociale şi economice se află la originea războaielor mai vechi sau mai noi, sau dacă acestea din urmă devin catalizatori ai schimbărilor în plan general. Autorii marxişti şi alţi contestatari ai paradigmelor etice şi antreprenoriale ale capitalismului liberal continuă să propună o lectură asupra istoriei prin grila revoluţiilor sociale şi a succesiunii modurilor de producţie. Specialiştii interesaţi de istoria religiilor şi de sociologia culturii aduc în atenţie evoluţiile de durată lungă, transformările suferite de mentalul colectiv sau importanţa solidarităţilor etnice şi confesionale, al căror reviriment a putut părea surprinzător pentru exegeţii entuziaşti ai proiectelor integraţioniste. Indiferent de criteriile după care ierarhizăm această complicată relaţie cauză-efect, interdependenţa între cele două fenomene este evidentă pentru orice observator al dezvoltărilor din ultimul secol şi jumătate. Revoluţia bolşevică din Rusia şi impactul naţionalismului revizionist nu pot fi separate de efectele pe care Primul Război Mondial le-a avut în planul vieţii indivizilor şi colectivităţilor, aşa cum decolonizarea şi difuziunea valorilor democratice şi multiculturale sunt o consecinţă a victoriei Naţiunilor Unite, în confruntarea cu puterile Axei. Un eventual război purtat de o coaliţie aflată sub conducerea Statelor Unite împotriva Iranului ar antrena fără îndoială o serie de consecinţe sociale şi economice în plan regional, al căror impact se va materializa la nivelul raporturilor de forţe în plan mondial.
Riscurile exportului de revoluţie
Una din preocupările majore ale aliaţilor occidentali pe durata Războiului Rece a constat în inhibarea tentativelor Uniunii Sovietice de a-şi extinde influenţa în Orientul Mijlociu şi Africa prin intermediul subversiunii revoluţionare, legitimată ideologic prin angajamentul în serviciul cauzei proletariatului şi a naţiunilor exploatate de exponenţii marelui capital, dar vizând în plan concret instaurarea în ţările respective a unor administraţii aliate sau cel puţin binevoitoare. Protagoniştii au apelat la un larg arsenal de mijloace, de la discursul propagandistic şi instrumente economice, la angajamente militare parţiale, iar efectele acestor atitudini ofensive s-au materializat în evenimente nu tocmai fericite pentru cei pe care hazardul geografiei, ca să îl cităm aproximativ pe preşedintele Roosevelt, îi transforma în ţintă a calculelor vizând menţinerea echilibrului de forţe. Consecinţele pot fi sesizate aproape oriunde în regiunile aflate în curs de dezvoltare, de la seismele politice pe care le cunosc ţările Americii Latine, la oligarhiile tehnocratice care domină economiile din Asia de Sud-Est, sau la noul butoi de pulbere din Orientul Mijlociu. Recrudescenţa fundamentalismului islamic şi absenţa unei contestaţii cu veleităţi globale a pus Occidentul în situaţia de a-şi reevalua relaţia cu unii parteneri musulmani, exponenţi ai unor regimuri politice autoritare şi tot mai puţin predictibili.
Criza economică din 2008 şi puseurile care i-au urmat, dar şi transformările pe care masele de sute de milioane de oameni guvernaţi de aceştia din urmă le-au resimţit în ultimele decenii, au erodat baza socială a puterii, iar ultimii trei ani au însemnat o serie de episoade revoluţionare urmate de schimbări de regim, la presiunea unor proteste impresionante, precum în Tunisia şi Egipt, sau în urma unor războaie civile precum în Libia. O înţelegere corectă a situaţiei impune abandonarea imaginii reducţioniste a luptei dintre democraţi şi dictatură, dintre reformişti şi retrograzi, dar şi optimismul simplist cu care este privită orice insurgenţă, numai pentru că întruneşte susţinerea unor largi categorii sociale. Fasciştii italieni şi naziştii germani au ajuns la putere şi şi-au consolidat-o prin votul popular, iar mai recent, Mişcarea de Rezistenţă Islamică Hamas s-a bucurat de un suport electoral superior celui al susţinătorilor tratativelor de pace cu Israelul. Lumea arabă, turcică şi iraniană sunt realităţi sociale şi etnice a căror complexitate nu se reduce la o confruntare maniheică. O dovadă în acest sens este dată de situaţia din Siria, unde războiul civil care durează de mai bine de un an opune tabere ce grupează facţiuni motivate doar de interese comunitare sau de oportunitate. Regimul preşedintelui Assad nu este doar expresia naţionalismului panarab, ci şi a minorităţii alawite, o disidenţă islamică socotită anterior ca moderată sau, în orice caz, frecventabilă politic, iar între suporterii săi se află separatiştii kurzi, şiiţii proiranieni şi vechii aliaţi libanezi. Opoziţia întruneşte, alături de reformişti şi structuri ale elitei economice, grupări islamiste interesate să reactiveze războiul împotriva infidelilor, şi militanţi ceceni.
Regimul de la Teheran deţine cheile sau detonatoarele multor probleme din regiune, iar poziţia geografică a Iranului îi conferă un rol pivotal în relaţiile de putere din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. O simplă trecere în revistă a acestora ar fi suficientă pentru a inhiba entuziasmul belicist al unora şi apetitul pentru aventură al altora. O chestiune aproape la fel de veche ca şi dilemele Iranului modern este lipsa unei soluţii pentru populaţia kurdă, locuind un teritoriu divizat între Iran, Irak, Turcia şi Siria, unită sau divizată de solidarităţi tribale care de multe ori dictează afilierea la o mişcare politică sau alta. Indiferenţa cu care opinia oficială internaţională s-a raportat la atrocităţile comise împotriva acestora a inspirat preferinţa pentru mişcări clandestine, o serie de grupări politico-militare ale kurzilor aflându-se pe lista organizaţiilor teroriste sau a celor care obţin finanţări prin intermediul traficului de droguri sau de persoane. Provinciile estice ale Turciei sunt frecvent teatre ale violenţelor kurde, iar succesul aliaţilor occidentali în Irak a însemnat, printre altele, apariţia unui Kurdistan autonom, aflat în permanente dispute cu puterea de la Bagdad în privinţa gestionării resurselor minerale şi a taxelor vamale.
Populaţia şiită majoritară în sudul Irakului este o altă sursă de potenţială solidaritate cu Iranul ayatolahilor, chiar dacă elita şiită moderată de la Bagdad îşi datorează poziţia politică susţinerii Statelor Unite. Mişcări şiite radicale, conduse de imami formaţi în şcolile religioase iraniene şi trăind zeci de ani în exil aici promovează deja discursuri care pun în cauză implicarea americană în gestionarea afacerilor Irakului. Aceeaşi solidaritate confesională se manifestă în sudul Libanului, unde Iranul a luat locul Siriei ca inspirator al comunităţilor şiite dominate de mişcarea Hezbollah, aşa cum solidarităţile etnice vor avea un cuvânt de spus în privinţa stărilor de spirit din Asia Centrală. Ultimii ani au însemnat un reviriment al relaţiilor dintre Iran şi Tadjikistan, aflat în plin proces de redescoperire a tradiţiilor sale persane, iar tentativele de a prelua controlul asupra Astrahanului îngrijorează deja Rusia. În Afganistan, poziţia Alianţei Nord-Atlantice tinde să reactualizeze exemplul sovietic, regimul preşedintelui Karzai este dependent de sprijinul liderilor tribali şi doar timpul va demonstra în ce măsură retragerea forţelor americane nu va fi urmată de o nouă fază a conflictului uitat. Din perspectiva relaţiei dintre putere şi societate, o intervenţie militară occidentală poate oferi foştilor revoluţionari iranieni, aflaţi într-o profundă criză de idei şi soluţii economice, mijloacele de a-şi reactualiza legitimitatea contestată de forţele reformiste interne, pe baza necesităţii luptei împotriva inamicului extern.
Consecinţele revoluţiei energetice
Petrolul este probabil primul cuvânt pe care publicul îl asociază oricăror evenimente care au loc în Orient, de la organizarea campionatului mondial de fotbal din 2014, la extravaganţele imobiliare sau intervenţiile providenţiale în ajutorul celor afectaţi de criza datoriilor. Adversarii capitalismului continuă să insiste asupra intereselor corporaţiilor petroliere în exploatarea depozitelor iraniene, iar validitatea acestor opinii poate fi probată pentru anii ’60. Recursul statelor arabe la embargoul petrolier, schimbările tehnologice şi episoadele recesiunii economice au adăugat nuanţe cu totul noi politicilor legate de energie. Iranul dispune de semnificative rezerve de petrol, de o calitate apropiată de aşa-numitul petrol Ural, cu un conţinut ridicat de sulf, în cantităţi greu de estimat datorită cercetărilor superficiale din ultimele decenii. Mai importante sunt resursele de gaze naturale, câtă vreme acestea, alături de sursele regenerabile, vor înlocui în următorii ani combustibilii fosili. Aşa-numita revoluţie a gazelor de şist a făcut ca aceste resurse să fie mai puţin importante pentru Statele Unite, devenite o piaţă închisă pentru exportatorii de energie. Candidatul republican la alegerile prezidenţiale de anul acesta propune, în cadrul pledoariei pentru leadershipul american în cadrul politicii mondiale, extinderea cercetărilor în Atlantic şi în Alaska, zone considerate ca dispunând de un potenţial nevalorificat până în prezent.
Administraţia este aşadar în poziţia de a nu risca prea mult în efortul de a intensifica sancţiunile împotriva exporturilor iraniene de petrol, dacă nu cumva penuria de resurse financiare nu va determina Iranul să-şi deschidă frontierele în faţa traficanţilor de opiu, urmând exemplul afgan. Implicaţiile unui război pot afecta mai ales situaţia economiilor din zona euro, veşnic dispuse să asume proiecte utopice, dar incapabile să-şi gestioneze propriul buget. De altfel, conflictul de anul trecut din Libia a însemnat creşterea ponderii gazului rusesc în piaţa europeană, de la 23% la 27%, iar Gazprom a fost cea mai profitabilă companie în 2011, fără să-şi fi restructurat prea mult managementul. Alternativa unor gazoducte alimentate de zăcămintele din zona Mării Caspice tinde să aducă vulturii războiului într-o zonă care nu a excelat niciodată prin coexistenţa paşnică. Ţările riverane Mării Caspice nu şi-au delimitat deocamdată frontierele maritime, iar Azerbaidjanul şi Turkmenistanul se găsesc aproape de o escaladă militară.
Resursele caspice tentează actori politici mai bine poziţionaţi decât temperamentala Uniune Europeană, precum China sau India, iar recursul la gazele de şist ridică o serie de provocări legate de cuantumul rezervelor, de gradul de epuizare al acestora şi mai ales de protecţie a mediului. Pentru moment, subiectul pare mai tentant pentru oamenii politici decât pentru geologi, iar promisul boom al gazului polonez trebuie să câştige bătălia cu cifrele şi cu tehnologia. Recenta retragere a Exxon Mobile din proiectele poloneze nu oferă motive de optimism celor ce anunţau sfârşitul hegemoniei ruseşti în Europa, pusă în cauză în mult mai mare măsură de gazul natural lichefiat australian sau nord-american. O altă soluţie, greu de anticipat cu doar câţiva ani în urmă, ar putea fi furnizată de recentele descoperiri de gaz natural în Mediterana Răsăriteană, în zonele litorale ale Israelului şi Ciprului. Unii specialişti evocă posibilitatea apariţiei unui cartel ruso-israelian al gazului, viabil odată cu creşterea cererii externe. O recrudescenţă a tensiunilor în zonă va afecta în primul rând regiunile cele mai vulnerabilizate de valurile crizei financiare, iar prelungirea lor va amplifica creşterea speculativă a preţurilor la hidrocarburi, riscurile inflaţiei şi creşterea dobânzilor.
Aceste rânduri nu se doresc o pledoarie în serviciul uneia sau alteia din soluţiile avute în vedere, dar în vederea valorificării măcar parţiale a experienţelor trecutului, o concluzie rezonabilă ar putea recomanda celor care cred în necesitatea unei soluţii militare, să lectureze odată în plus reflecţiile lui Piotr Nikolaevici Durnovo, cel care, înaintea izbucnirii Primului Război Mondial, anticipa izbucnirea revoluţiei socialiste şi dramele prin care avea să treacă Rusia şi Europa, în secolul XX. La rândul nostru, cei afectaţi de decizia politică şi de recursul la angajamentul militar şi ne asumăm libertatea speculaţiei, ne putem lansa într-o tentativă de a face istorie contrafactuală şi să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă aprecierile acelui tehnocrat al vremii sale ar fi fost luate în calcul de către ţarul aflat sub influenţa misticismului iconoclast sau de establishmentul petersburghez?