Josef Sudek, Coji de ouaMa trezesc brusc din visul meu repetitiv: traind viata adevarata in Bucuresti. Ma uit in jur. Bucurestiul este foarte departe. E sambata dimineata. Vreme incredibila pentru ianurie: peste cinsprezece grade. Bucurestiul este foarte departe, dar si acolo vremea e la fel. Tocmai am telefonat.
Imi fac cateva sandvisuri la repezeala si pornesc la drum. Unde? O sa vad. Undeva in sus pe malul Potomacului. Poate la Brookmont, si de acolo sa cobor spre Little Falls. Sau si mai departe, la parcul din Glen Echo? De acolo as cobori spre Potomac dincolo de Insula Sicomorului. Poate chiar pana la Cabin John Bridge? Pana acolo ajungea pe vremuri tramvaiul care facea legatura cu Washingtonul.
Iau metroul din Viena. Viena virginiana, din zona Washingtonului.
Viena Austriei … Traitori in paradisul comunist si visand la normalitate, Viena era visul nostru cel mai apropiat. Povestea cineva, ‘am ajuns la Viena, m-am dat jos din tren. De pe peron se vedea deodata intregul oras. Am tras aerul adanc in plamani – am simtit deodata mirosul libertatii. Mi-am zis, merita sa traiesc!’ Era prin 1978.
Mi-am luat in rucsac o carte – am citit-o dar nu ma pot desparti de ea, o rasfoiesc din nou. Aventuri ale constiintei de sine. O carte care vorbeste despre carti care vorbesc la randul lor despre carti imaginare. Lumea Feliciei Antip … un univers de universuri … lumea viselor recurente.
In metro urca un grup vesel si galagios. Doua familii, sotii, sotiile, copiii. Vorbesc intre ei intr-o limba care pare ba spaniola, ba greaca – ii intreb, ‘sunteti din Brazilia?’ ‘Da’, raspunde unul din ei zambind, ‘dar de unde esti dumneata?’ ‘Din Romania’, zic. Brazilienii imi zambesc cu un amestec de admiratie si surpriza.
La Metro Center, schimb metroul, il iau pe cel de Bethesda.
‘Iar în Ierusalim, langa Poarta Oilor, era o scaldatoare, care pe evreieste se numeste Vitezda, avand cinci pridvoare. In acestea zaceau multime de bolnavi, orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci un inger al Domnului se cobora la vreme în scaldatoare si falfaiala aripilor tulbura apa si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de orice boala era tinut’ … textul luat din Evanghelia dupa Ioan este inscris pe o placa de fier in fata marii librarii din Bethesda.
Dar nu la libraria asta vreau sa ajung, este o alta, mica, un anticariat superb prin neoranduiala lui. Pe vremuri se afla in Georgetown. S-a mutat aici, in Bethesda, dar si-a pastrat numele, Georgetown Bookshop. Acolo l-am descoperit pe Sudek, fotograful praghez, acolo l-am regasit pe Boris Pilniak. Il lasasem in paginile cartii lui Sahia din editia tiparita prin anii ’30 – Stalin avea sa il trimita in Gulag, si Pilniak avea sa iasa si din edtiile urmatoare ale cartii lui Sahia, tiparite dupa 1944 … Acum e aici, in libraria din Bethesda.
Josef Sudek, fotograful praghez – o coaja de ou, o pioneza, o frunza, ceva care pare conturul unei carti – Sudek care a stiut sa scoata graunte de cer din banalitatea obiectelor.
Si un pic mai departe, tot pe podea, un album cu catedralele Kremlinului. Intr-una din ele, Blagoveshtcenskii Sobor, iconostasul este pictat parte de Rubliov, parte de Teofan Grecul. Imi amintesc sfiala cu care priveam icoanele lui Rubliov. Era o dupa amiaza, restul excursionistilor se dusesera la un muzeu de arta orientala, eu m-am dus din nou in Kremlin, sa vad Blagoveshtcenskii Sobor, si icoanele lui Rubliov. O catedrala de dimensiuni mici, foarte bine proportionata – fusese paraclisul imperial. Icoanele lui Rubliov. Le priveam pentru intaia oara. La Tretiakov, sectia de icoane era inchisa intr-o perpetua renovare. Aveam sa le vad dupa aceea, icoanele lui Rubliov, numai prin albume.
Din libraria Bethesdei am cumparat acum catva timp un album Omiros – un pictor greco-american contemporan care incearca sa revitalizeze arta bizantina a icoanelor, dintr-o perspectiva non-figurativa. Rezultatul este uluitor, sfintii lui Omiros sunt contururi ghicite printre boabe de lacrimi.
Numai ca libraria are acum are vitrinele acoperite de hartie groasa de ambalaj, ce s-a intamplat? Intru in salonul de coafura de alaturi. Casierita ma priveste surprinsa. Ii explic. imi spune, ‘cred ca dansul va poate lamuri’ si arata spre un coafor batran, cu barba si mustati.
Omul vine spre mine zambind, ‘ce bine imi pare ca va revad! Ati trecut cu o treaba anume sau doar ca sa ma salutati?’
Ii raspund usor incurcat, ‘domnule, cred ca nu ne cunoastem. e o confuzie. Decat daca sunteti si dumneavoastra originar din Romania.’
Zice, ‘nu, nu sunt din Romania. Acolo v-ati nascut?’
Zic, ‘e mai complicat, la Paris. Tot acolo si dumneavoastra?’
Zice, ‘nu, in Germania.’
‘E clar’, zic, ‘nu ne cunoastem. De fapt vreau sa va intreb despre librarie.’
Zice, ‘da, ce pacat, au desfiintat-o – acum e numai pe Internet – pacat, veneau oameni si zaboveau ore intregi cu cate o carte in mana. veneau profesori, veneau artisti, imi pare foarte rau si pentru dumneavoastra.’
Pare un erou coborat din cartile lui Gustav Meyrink.
Cu ani in urma, la Pekin, ajuns in fata unui vanzator de Cloisonée-uri, intr-un mare magazin, am fost intampinat cu aceeasi fraza, ‘ce bine imi pare ca va revad!’
‘Dar vin pentru prima data in magazinul acesta.’
‘Eu sunt convins ca ati mai fost.’
‘Nu, nu am mai fost.’
‘Atunci figura dumneavostra imi este foarte simpatica si vorbiti excelent engleza. Si domnul Dan a trecut de dimineata pe aici, ce om simpatic! Va rog sa ii transmiteti salutarile mele.’
‘Dar de unde stiti ca sunt roman?’
‘V-am spus ca nu veniti prima data aici.’
Sunt de acum departe de Bethesda, prin padure. Inca nu stiu unde o sa ajung. Deodata un indicator kilometric, o sageata – raman inmarmurit – pana la Luxor sunt 10.000 kilometri. Okay, barem stiu unde ma aflu.