Uneori aprindem televizorul şi rămânem înaintea unei emisiuni, aleasă la întâmplare, chiar atunci când o găsim mediocră, dacă nu debilă. Şi cu toate astea continuăm nesiliţi, ca şi când o bandă adezivă ne-ar ţine lipiţi de ecran. Mai mult decât atât, tentăm chiar o justificare, sub pretextul de a vedea până unde ajunge neghiobia, obscenitatea, provocarea, ca să realizăm, în cele din urmă, că nu facem decât jocul programatorilor, obiectivul lor fiind siderarea, metoda lor, supralicitarea.
Înţelegerea acestui lucru presupune asocierea mai multor fenomene care, îmbinate între ele, dau naştere efectelor devastatoare. Abundenţa ofertelor de imagini, multitudinea canalelor, graţie cablului ori sateliţilor, ne permite jonglarea între cincizeci şi o sută de programe. Marea majoritate a canalelor îşi datorează existenţa publicităţii, iar reţetele publicitare sunt stabilite în raport cu importanţa mărfii pe piaţă. Astfel, pentru a reţine publicitarii, numărul telespectatorilor trebuie să fie destul de important. Ori, clientului rege, telespectatorului, i s-a pus la îndemână o unealtă de selecţie formidabilă, numită telecomandă. Când o emisiune devine anostă, sau o reclamă prea insistentă, slăbindu-i atenţia, zappingul intră în funcţiune, compromiţând interesele canalului. Răspunsul fabricanţilor de programe nu s-a lăsat aşteptat. Ei însăşi au abordat zappingul în cadrul canalului, pentru a împiedica telespectatorul s-o facă între canale. Cum? Foarte simplu: eliminând lungimea planurilor fixe, accelerând ritmul şi multiplicând frecvent schimbările de cadru. Dar iată că şi un ritm prea rapid dă ameţeli telespectatorului, eficacitatea-i lăsând de multe ori de dorit. La un moment dat se aspiră la o oarecare continuitate. Nu-i bai! răspund programatorii. Avem tot ce trebuie, numai să rămână la noi… Şi, în acel moment, intervine supralicitaţia de efecte: aluzii sexuale, regresiuni infantile, cultura insultelor, exploatarea obscenă a mizeriei umane, etc., etc. Iar noi sideraţi:
– Oare până unde vor ajunge? Au atins deja limitele vulgarităţii… N-am fi crezut-o!
Ei bine, vor merge şi mai departe şi mai jos, atâta timp cât liberalismul audo-vizual nu-şi va fixa limitele decenţei şi ale bunului simţ.
