Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români
Anul acesta, a apărut la Editura Saeculum I.O. din Bucureşti, cea de a treia ediţie, „revăzută (iar nu revizuită, ni se atrage atenţia în Cuvânt înainte la ediţia a doua!) şi mult adăugită”, a Dicţionarului etnologilor români – Autori. Publicaţii periodice. Instituţii. Mari colecţii. Bibliografii. Cronologie., masiv instrument de lucru şi operă ştiinţifică de pionierat, de prezentare a folcloristicii noastre în lume, elaborată de Iordan Datcu.
Se cuvine să amintim câteva date din biografia cercetătorului care s-a ostenit la alcătuirea acestui docţionar, culese din articolul despre Iordan Datcu, scris de prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu: Iordan Datcu este teleormănean, s-a născut în anul 1933, a absolvit filologia la Universitatea din Bucureşti, a lucrat ca profesor şi apoi a devenit redactor la Editura pentru literatură, la Editura Minerva, cercetător principal la Institutul de filosofie din Bucureşti şi la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” – unde a avut „responsabilitatea de secretar general al Dicţionarului general al literaturii române, al Academiei Române”. Este doctor în ştiinţe filologice cu teza Balada românească (1979) al Institutului „G. Călinescu”, avându-l conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Ovidiu Papadima. Membru în colegiul de redacţie al Revistei de etnografie şi folclor; secretar al Memoriilor Comisiei de Folclor a Academiei Române. Colaborator la peste 50 de publicaţii româneşti şi străine. Laborios editor – redactor de carte, pe perioada ultimilor 30 de ani, al unui număr de peste 70 de lucrări de folclor. Realizator de ediţii ştiinţifice ale unor colecţii de folclor publicate cu zeci de ani în urmă şi devenite rarităţi bibliografice. Valorificator editorial al operei integral recuperate a unui mare nedreptăţit al comunismului: eminentul etnolog P. Caraman – în ciuda faptului că Iordan Datcu nu avea drept de colaborare la editura la care lucra, Editura Minerva! Autor de adevărate „monografii ale unor specii folclorice”, prin numeroasele prefeţe şi studii introductive semnate la volumele editate şi îngrijite. O vastă operă, realizată cu acribie şi dragoste de adevăr şi de frumos, îl recomandă pe Iordan Datcu drept un specialist al etnologiei, din toate punctele de vedere, autor a cărui semnătură girează prin «ţinută ştiinţifică impecabilă şi profesionalism desăvârşit».
Volumul cuprinde, în cele 984 de pagini format 17×24 cm., câteva mii de articole. De la Vasile Alecsandri, „ctitorul incontestabil al folcloristicii româneşti prin publicarea primei culegeri de folclor din istoria culturii noastre: Poezii poporale – Balade (cântice bătrâneşti)” şi Dimitrie Cantemir, cel considerat de cercetători drept «părintele etnografiei şi folcloristicii româneşti, şi probabil al celei orientale», la cei mai tineri cercetători ai comorilor ethosului şi mithosului popular românesc, cum sunt Marius Dan Drăgoi, cu studii teologice în ţară şi în Marea Britanie, la Cluj, Leeds şi Durham, cadru didactic al Facultăţii de Teologie din Alba Iulia, astăzi Protosinghelul Macarie – eclesiarh al Catedralei Ortodoxe Mitropolitane din Cluj-Napoca, şi autorul, în vârstă de 29 de ani, a trei volume ce alcătuiesc „o valoroasă monografie a localităţii în care s-a născut”: Spermezeu, străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2001), Folclor muzical din Spermezeu. Schiţă monografică (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2005), Folclor poetic din Spermezeu. Texte rituale, epice, lirice şi varia (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2005), precum şi al volumului: Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Ţibleşului (Cluj-Napoca: Editura Renaşterea, 2005), în care „îşi extinde domeniul de cercetare în alte 29 de localităţi din zonă”, sau George Paul Meiu – din 2004, asistent de cercetare în antropologie şi estetică şi coordonator principal al Laboratorului de sociologie şi antropologie, la Universitatea Concordia din Montreal, totodată colaborator al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, al Aşezământului Cultural „Ţara Bârsei”, al Asociaţiei Antropologilor Canadieni, redactor al publicaţiei lunare Pagini româneşti, din America de Nord, în vârstă de doar 22 de ani, „distins reprezentant al noului val de cercetători, bun cunoscător al tradiţiilor populare, cu cercetări pe teren atât în România (Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Valea Târnavelor, Valea Arieşului şi Ţara Lăpuşului) cât şi în străinătate (din 2005 face cercetare în nordul Keniei, la populaţia samburu)”, autor al volumelor: Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola (în colaborare cu Ioana Nicolau şi Ioana Popescu, Bucureşti: Muzeul ţăranului Român & Ars Docendi, 2002) şi: Vin feciorii cu turca! Schimbări semiologice în obiceiurile cetei de feciori din Comăna (Braşov: Editura Fundaţiei Culturale Arania, 2004). Merită amintit că apar în volum şi numele unor autori străini – a căror operă, însă, „se bucură de bune aprecieri din partea unor cărturari români de seamă” – aşa cum este savantul scoţian, sir James George Frazer; al unora care au avut preocupări de specialitate legate de ţinuturile româneşti, colaborând uneori cu acestea la nivel academic – precum este cazul profesorului austriac Mathias Friedwagner, ori a altora care au scris despre spiritualitatea poporului nostru – cum sunt Jean Cuisenier, Agnes Kelly, Mija Kosei, Lorenzo Renzi, Agnes Murgoci şi mulţi alţii
Prima ediţie a Dicţionarului a apărut în anul 1979, ca rezultat al unui demers demarat în 1970, împreună cu regretata Sabina-Cornelia Stroescu şi având prefaţa semnată de Ovidiu Bîrlea şi purta titlul: Dicţionarul folcloriştilor, Folclorul literar românesc (Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 502 p.), în care erau incluse 352 de articole. În anul 1983 apărea, în regie proprie a autorului, volumul al doilea: Dicţionarul folcloriştilor, Folclorul muzical, coregrafic şi literar românesc (Bucureşti: Editura Litera, 248 p.), cuprinzând 123 de articole şi completări la 39 de folclorişti cuprinşi în volumul I. Acesta din urmă, reeditat în trei volume (1998, 2001), sub titlul Dicţionarul etnologilor români. Volumul al treilea, de 320 de pagini, a apărut îa anul 2001, cuprinzând autori, publicaţii periodice, instituţii, mari colecţii, bibliografii, completări la volumele I şi II.
Intenţia declarată în Cuvânt înainte al autorului la ediţia a doua explică limpede complexitatea, criteriile de selecţie, profilul şi rostul acestui Dicţionar: „În absenţa unei bibliografii la zi, ne-am luat sarcina întocmirii uneia pentru uzul acestui lexicon. Am intenţionat ca acest instrument de lucru să ţină loc şi de istorie a folcloristicii şi de bibliografie”. În acelaşi loc, găsim precizarile următoare, asupra criteriilor de alcătuire a conţinutului: …„am inclus în dicţionar doar pe cercetătorii culturii populare spirituale, adică pe aceia care au cules sau scris despre folclorul literar şi muzical, despre obiceiuri, despre jocurile populare. Unii cercetători au o operă complexă, privind atât cultura populară cât şi civilizaţia populară. Din această categorie fac parte, spre exemplu, Valer Butură, Traian Herseni, Simion Mehedinţi, H. H. Stahl, Paul H. Stahl, Romulus Vuia, Romulus Vulcănescu. Noi i-am reţinut doar pentru opera lor privind contribuţia spirituală”; şi de asemenea: „Lexiconul acesta nu este unul doar al marilor personalităţi. Şi aceasta fiindcă la constituirea folcloristicii româneşti au contribuit şi numeroşi intelectuali ai satelor, învăţători şi preoţi, fără o biografie strălucitoare, fără o operă personală impunătoare. Ei au răspuns la chestionarele despre datinile populare ale lui B. P. Hasdeu, Nic. Densuşianu, Th. D. Speranţia, la chestionarele arhivelor din Cluj (aceea condusă de Ion Muşlea şi aceea a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, condus de Romulus Vuia). Ei şi-au trimis culegerile pentru a fi constituite colecţii ca acelea ale lui S. Fl. Marian, Gr. C. Tocilescu, Tudor Pamfile, Iuliu Zanne ş. a. Ei au fost humusul folcloristicii româneşti (subl. ns.). A existat deci în România o mare mişcare folcloristică la care au contribuit numeroşi învăţători, profesori, preoţi. Nimeni nu ar avea de câştigat dacă această mişcare ar fi prezentată ciuntit”. Iordan Datcu se prezintă, aşadar, cu întreaga activitate de editor de folcloristică, încununată prin acest complex lexicon, ca un cavaler al sintezelor creatoare, ca una din personalităţile de mare valoare, de care cultura românească a avut şi are în continuare atâta nevoie.
Sibiu-pe-Cibin,
20 Undrea 2006,
Mihai POSADA