ACUM.TV

Felicia Antip

Cartea Feliciei Antip, ‘Aventuri ale constiintei de sine’, ia in discutie cativa scriitori evrei. Spune autoarea, ‘unii oameni se intampla sa fie evrei, unii oameni se intampla sa fie scriitori, unii scriitori se intampla sa fie evrei. Unii dintre ei se considera scriitori evrei, altii se considera scriitori si nimic mai mult, insa lumea ii considera pe toti evrei’. Unii isi asuma conditia de evreu. Altii si-o neaga. Altii o ignora.

Exista si scriitori evrei care au fost mari antisemiti. Exista scriitori evrei de toate felurile.

Holocaustul i-a marcat pe foarte multi dintre scriitorii evrei. Insa fiecare a venit cu accentele lui. Eroinele cartii lui Helen Fremont (After Long Silence) au incercat din rasputeri sa isi stearga din memorie umilintele cumplite pe care le-au indurat in anii razboiului. Si-au faurit identitati noi si si-au reconstruit cu multa grija trecutul. Unele bucati din trecut au ramas intacte, altele, care ar fi dat in vileag evreitatea, au fost inlocuite. Unul dintre eroii unei alte carti a trecut la luteranism, si dupa aceea la catolicism. Bancul cu Ionescu fost Popescu intr-o varianta dramatica. In schimb eroul unei alte carti (Coleman Silk din Human Stain, a lui Philip Roth) isi construieste o biografie de evreu, pentru a-si ascunde apartenenta rasiala reala (era in realitate mulatru). Un alt personaj este pus in copilarie sa recite in fiecare seara la culcare Tatal Nostru in mai multe limbi europene – indiferent in ce tara din Europa va ajunge sa traiasca, sa para ca este nascut acolo si ca este nascut crestin.

Unor scriitori evrei care au trait Holocaustul, le va fi imposibil sa mai foloseasca limba germana. Paul Celan va scrie insa numai in germana – este limba lui – iar graiul tau este copilul tau – si prin versurile pe care le scrie incearca sa ii oblojeasca graiului german ranile cumplite pe care i le-au lasat grozaviile Holocaustului. Pentru Celan, limba germana este un copil drag care a fost pangarit odata cu victimele germanilor – si el, Celan, simte ca trebuie sa aiba grija de copilul lui cel drag.

Nu toti scriitorii evrei au scris despre Holocaust, in vreun fel sau altul. Henry Roth a trait toata viata lui in America, experientele lui traumatizante sunt de cu totul alta factura. El isi traieste drama unui secret cumplit din adolescenta de care vrea sa se elibereze prin scris – si va reusi sa fie sincer pana la capat dupa vreo saizeci de ani. Si apoi scriitorii israelieni, preocupati in primul rand de realitatile Israelului asa cum este tara aceasta azi (Naomi Ragen, Dan Grossman, ca sa dau numai doua exemple din cartea Feliciei Antip).

Fiecare scriitor e un univers. Iar Felicia Antip retraieste fiecare univers, parca si l-ar asuma – iar fiecare dintre scriitorii din cartea ei traiesc din nou in fata noastra, traiesc prin ea. Toti, de la victimele celui mai cumplit flagel al vremilor moderne, pana la evreii antisemiti – toti, fiecare este asumat de ea, asupra fiecaruia se apleaca si il urmeaza pas cu pas – iar noi, cei care ii citim cartea, urmarim vrajiti si coplesiti aventurile constiintelor de sine, dar in primul rand aventura ei spirituala.

Cartea Feliciei a aparut intr-un tiraj foarte mic. Sunt unul din putinii norocosi care au avut posibilitatea sa o citeasca, unul dintre „the happy few”.

Fusesem de revelion la familia baiatului meu. Ieri, pe drumul de intoarcere, am avut ragaz sa termin cartea Feliciei. Drumul cu trenul intre Boston si Washington dureaza cam opt ore. E un drum frumos. Este malul Atlanticului, cu plaja langa calea ferata, o portiune de drum. Debarcardere cu yahturi, acum stranse toate si invelite pentru iarna. Palcuri de padure intre calea ferata si ocean. Iar pe partea cealalta peisajul Noii Anglii, cu dealuri blande, cu vile placute, cu rauri care se varsa in ocean. Ma gandeam la panzele unui pictor pe care l-am descoperit la Galeria de Arta din Washington – Winslow Homer, a trait in secolul XIX si a pictat peisajele Noii Anglii, si oceanul. Un pictor foarte cuminte. Exista insa la galeria din Washington si o panza a lui, in care Homer devine cubist fara sa o stie 🙂

Imi aminteam de el privind pe fereastra trenului, imi veneau in minte si doua nume de scriitori cu istoriile lor de vanatoare, Sadoveanu si Turgheniev – pentru ca pe alocuri parea ca nu aveai decat sa iti iei cainele si flinta, sa iti pui niste cizme si o palarie uriasa pe cap si sa o iei prin balti.

Si iar ma intorceam la cartea Feliciei. Ultimul capitol, inchinat lui Philip Roth, este fabulos. Fireste, esti coplesit de navala cartilor pe care nu le-ai citit – si iti dai seama ca nici nu vei avea vreodata vreme sa le citesti. Dar simti cum capitolul Feliciei are respiratia universului lui Philip Roth – eroul lui, scriitorul imaginat de el care revine mereu cu o noua carte despre un erou imaginat tot ca scriitor – un scriitor imaginand un scriitor care imagineaza un scriitor, meandrele planurilor urmarind meandrele unei minti subtile si greu de descifrat poate altfel – o viata de om, de la tineretea neobrazata din Portnoy’s Complaint pana la Everyman – omul asta isi imagineaza propria inmormantare? – cand o sa am vreme, si mai ales apetit, sa citesc American Pastoral? Sau Portnoy’s Complaint? Am inceput odata I Married a Communist – alte carti au navalit peste si au inabusit-o (printre altele The Plot Against America – Philip Roth inabusindu-l pe Philip Roth).

Trenul ajunsese spre New York – de o parte Kosciuszcko Bridge (bancul cu cadavrul gasit pe strada Edgar Quinet si mutat pe Academiei are o varianta new-yorkeza – calul mort gasit pe Kosciuszcko Bridge) – de alta parte panorama Manhattanului – apoi trenul intra in subteran ca sa ajunga in gara new-yorkeza. Iar la lumina, spre Philadelphia.

Poate ca Felicia este cea mai ea insasi in capitolele despre cei doi Roth, Henry si Philip. Sau poate ca in aceste doua capitole Felicia uita de ea pur si simplu, cade in capcana cartilor si inoata in nisipurile miscatoare. Capitolele astea doua sunt Cartea de Nisip a Feliciei, te ratacesti si devii, odata cu ea, un Philip Roth, si in acelasi timp un Nathan Zuckerman, si Henry Roth, si in acelasi timp David din Call It Sleep, luptand sa isi elimine groaznicul secret de care va scapa (oare?) de abia peste saizeci de ani – bine, bine, frate, dar ce au toate astea legatura cu conditia de scriitor evreu? -ce mai conteaza, Felicia a ajuns aici la filonul de aur.

Baltimore – de acum este seara bine de tot. Mai am cateva pagini si sunt extenuat, nu mai pot – sunt de acum opt ore de stat in tren – si de citit.

Ne intrebam cum a fost posibil ca in secolul XX sa fie posibile asemenea monstruozitati ca Holocaustul sau Gulagul – cum a fost posibil ca intr-o societate moderna sa fie posibil primitivismul – iar Zygmunt Bauman demonstreaza ca Holocaustul nu e deloc dovada de primitivism, tocmai ca este posibil numai intr-o societate moderna – nu mai este aici vorba, zice el, de antisemitismul care facea posibile pogromurile, este vorba de o politica de inginerie sociala pe criterii rasiste, posibila datorita gradului inalt de organizare si de eficienta al societatii moderne. De abia citind capitolul consacrat de Felicia lui Zygmunt Bauman mi-am dat seama ca discutia despre imposibilitatea compararii Holocaustului si Gulagului pleaca de la o premisa gresita. De fapt si Holocaustul si Gulagul sunt programe monstruoase de inginerie sociala, in care autorii crimei sunt desincronizati de crima – si Holocaustul, si Gulagul, inseamna, in afara calailor, multa organizare – liste, transporturi, cazare, santiere – si oameni care lucreaza la aceste liste, care bifeaza sute si sute de nume dupa o lista de criterii, oameni care au grija ca trenurile sa functioneze, trenurile cu detinuti, oameni care proiecteaza baraci sau cuptoare – pana la urma intreaga societate este pusa sa lucreze pentru solutia finala! Si desincronizarea autorilor crimei de crima face posibil succesul programului! Sentimentele, instinctele, nu mai sunt necesare (ca in cazul pogromurilor din veacurile trecute).

Ma dau jos la Washington, ma asez terminat pe o banca, ma invart fara rost prin librarie (doamne fereste, sunt nebun: pe raft American Pastoral a lui Philip Roth!), infulec ceva si apoi ma sui in metro, spre casa. Si scot din nou cartea din bagaj. Si reusesc sa o termin.

Fiecare capitol este foarte diferit, pentru ca fiecare scriitor este foarte diferit. Iar Felicia a urmarit un rost de-a lungul capitolelor. Aventuri ale sinelui unor scriitori care erau evrei. Unii aproape de universul romanesc. Ba apropiindu-se, ba departandu-se – Saul Bellow, fireste, dar mai ales Paul Celan – si capitolul despre el e fascinant, pentru ca iarasi Felicia se uita pe ea insasi (si rostul pe care si l-a propus cartii) si porneste o aventura – de data asta nu mai e vorba de universul lui Philip Roth sau al lui Henry Roth – de data asta Felicia scrie ea o carte – cu un erou care pleaca din Romania inainte de a fi cunoscut, cu un alt erou care ramane aici in Romania si se lupta sa ni-l redea pe primul erou.

Cum sa va zic, Amos Oz e Amos Oz, Raymond Aron e Raymond Aron, dar Paul Celan si Petre Solomon sunt eroii Feliciei – sunt creatia ei – sigur ca Paul Celan a fost un mare, mare poet, si sigur ca a trait cu adevarat, ca si Petre Solomon, dar ce conteaza? Eroii aventurii imaginate de Felicia ma intereseaza mai mult.

Si revin, dupa ce am terminat cartea de citit, pe Todesfuge a lui Celan, cu laptele negru, cu gropile sapate in vazduh, cu toata polifonia aceea uluitoare. Pacat ca nu am acum cartea Feliciei la mine, dar uite traducerea in engleza – am gasit-o acum pe web:

Black milk of daybreak we drink it at evening
we drink it at midday and morning we drink it at night
we drink and we drink
we shovel a grave in the air there you won’t lie too cramped
A man lives in the house he plays with his vipers he write
she writes when it grows dark to Deutschland your golden hair Marguerite
he writes it and steps out of doors and the stars are all sparkling
he whistles his hounds to come close
he whistles his Jews into rows has them shovel a grave in the ground
he orders us strike up and play for the dance

Black milk of daybreak we drink you at night
we drink you at morning and midday we drink you at evening
we drink and we drink
A man lives in the house he plays with his vipers he write
she writes when it grows dark to Deutschland your golden hair Margeurite
your ashen hair Shulamith we shovel a grave in the air there you won’t lie too cramped

He shouts jab this earth deeper you lot there you others sing up and play
he grabs for the rod in his belt he swings it his eyes are blue
jab your spades deeper you lot there you others play on for the dancing

Black milk of daybreak we drink you at night
we drink you at midday and morning we drink you at evening
we drink and we drink
a man lives in the house your goldenes Haar Margeurite
your aschenes Haar Shulamith he plays with his vipers
He shouts play death more sweetly Death is a master from Deutschland
he shouts scrape your strings darker you’ll rise then in smoke to the sky
you’ll have a grave then in the clouds there you won’t lie too cramped

Black milk of daybreak we drink you at night
we drink you at midday Death is a master aus Deutschland
we drink you at evening and morning we drink and we drinkt
his Death is ein Meister aus Deutschland his eye it is blue
he shoots you with shot made of lead shoots you level and true
a man lives in the house your goldenes Haar Margarete
he looses his hounds on us grants us a grave in the airhe plays with his vipers and daydreams
der Tod is ein Meister aus Deutschland
dein goldenes Haar Margarete
dein aschenes Haar Shulamith.

Stiati ca poemul acesta a aparut prima oara in romaneste? Dar versiunea romana (pe care Felicia Antip o prezinta in carte), si Petre Solomon, realizatorul ei, merita o discutie aparte.

Acest articol a fost publicat luni, 15 ianuarie 2007 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.