Într-o relativ frumoasă după-amiază de iulie, având alături, în ordine alfabetică, o bere rece germană şi un interlocutor nu la fel de rece, mai ales când era contrazis, am ajuns să vorbim, dintr-una într-alta, despre politicienii de azi şi despre realităţile Europei de secol XXI, eu susţinând ideea că bătrânul continent a progresat vizibil din secolul XX şi până în prezent, interlocutorul meu având, ca de obicei, o cu totul altă opinie. Nimic nu e mai productiv şi reconfortant decât o conversaţie între oameni care nu sunt de acord unul cu celălalt. Din păcate însă, în acea relativ frumoasă după-amiază de iulie, singurul lucru cu adevărat reconfortant a fost berea.
Înainte ca discuţia noastră să se termine iremediabil într-o fundătură, aşa cum se terminaseră şi precedentele, o afirmaţie mi-a reţinut atenţia. Ceea ce lipseşte oamenilor în general astăzi, şi, în special, oamenilor politici sunt convingerile, îmi spune amicul. Adicătălea, nu mai avem oameni de stat care să se dedice unui proiect, care să fie capabili să se sacrifice pe altarul unei idei în care cred cu toată tăria. Dacă am avea, altfel ar sta lucrurile, se înţelege, mult mai bine! Am auzit, în România, frecvent, variaţii pe această temă. A rămas să mestec acest gând de unul singur, de vreme ce atât berea, cât şi interlocutorul păreau a nu fi interesaţi de o posibilă dezvoltare a ideii. Îmi amintesc că, înainte de a pune punct, am afirmat că nu convingerile vor face din lumea noastră un spaţiu ceva mai septic, ci dubiul, îndoiala.
La ceva luni distanţă de la momentul conversaţiei, încă mă încearcă sentimentul că am avut dreptate. Nu e, însă, suficient să ai dreptate. În definitiv, fiecare dintre noi se poate considera, până la proba contrarie, deţinătorul unui adevăr sau altul. Importante sunt, aici, argumentele şi nu certitudinile. Aşadar, cum să fie îndoiala mai productivă, mai eficientă şi mai inofensivă decât convingerile, vă veţi întreba dumneavoastră şi amicul meu, în cazul cu totul improbabil în care va citi acest text?! Păi dacă ai convingeri puternice eşti un om de caracter, instruit, combativ, determinat. Şi asta e de bine! Dacă pui totul la îndoială, eşti ezitant, indecis, Şi asta e, categoric, de rău! Aşa să fie? Mă îndoiesc…
Bunăoară, mai toţi dictatorii europeni ai secolului XX au avut convingeri. Rând pe rând, Stalin, Lenin, Hitler, Salazar, Franco şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ceauşescu au crezut într-un anume proiect, au avut un vis pe care l-au transformat, unii mai repede, alţii mai încet, unii mai în profunzime, alţii mai la suprafaţă, în îngrozitoare distopii. Ceea ce n-au avut, însă, niciodată toate aceste personaje a fost îndoiala, gândul că s-ar putea să nu aibă dreptate. Facultăţile lor intelectuale, în cazul unora cel puţin discutabile, erau puse în slujba unui singur proiect. Nimeni şi nimic nu putea rămâne în afara proiectului fără a se transforma în duşman. Convingerile politice vin, de multe ori, dintr-o anume încăpăţânare, or asta le face periculoase, transformându-le, nu de puţine ori, în obsesii. Apoi, însăşi structura internă a unei convingeri respinge orice fel de dialog contradictoriu.
Dubiul, pe de altă parte, practicat inteligent, fie şi ca simplu exerciţiu de sănătate mentală, te obişnuieşte cu ideea de pluralitate, cu gândul că, oricât de corecte ţi-ar fi raţionamentele, există, ipotetic, oricând, posibilitatea ca ele să se prăbuşească în faţa altor argumente, cu mult mai solide. În vreme ce convingerile anchilozează, făcând din posesorul lor o fiinţă care se mişcă de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga în interiorul aceleiaşi cuşti, al aceleiaşi limite, dubiul creează premiza evoluţiei. Simplul gând că ai putea greşi, că e obligatoriu să te confrunţi în arenă cu cei care gândesc altfel, pentru că numai în felul acesta, într-o deplină şi totală bătălie a argumentelor, o idee, oricare ar fi ea, se poate dovedi validă, e suficient pentru a înlătura cele mai multe dintre extremismele lumii contemporane. Inamicul ideologic, practicând dubiul, devine tot la fel de important, dacă nu mai important decât adeptul, camaradul, căci el, prin viziunea diferită pe care o are, e un competitor într-ale ideilor. În sistemele dictatoriale care operează cu certitudini, acest inamic trebuie musai suprimat. Câtă diferenţă!!!
La rigoare, extremismul porneşte dintr-o convingere, o convingere care antagonizează: convingerea absolută că tu ai dreptate, iar celălalt, dacă e incapabil să adere, trebuie forţat s-o facă. Atât de multe dintre ororile umanităţii au fost comise în numele celor care deţineau adevărul şi care doreau să îl împrăştie, uniform, pe suprafaţa planetei! De la Inchiziţie la Cruciade şi mai apoi de la dictaturile de extremă dreapta la cele de extremă stânga, toate au luptat în numele unei convingeri. Cu crucea în mână conchistadorii spanioli au răspândit virtuţile creştinismului, decimând civilizaţii întregi în America Centrală (aşa au dispărut aztecii), în numele Domnului Nostru Iisus Hristos Inchiziţia îi pedepsea drastic pe cei care refuzau să primească lumina binefăcătoare a bisericii, în numele unui viitor egalitarist, a unei Vârste de Aur, comuniştii şi-au ucis opozanţii, promiţând, după momentul revoluţionar, un Eden care n-a mai venit niciodată, cu gândul la un viitor mai bun, după criza economică din anii `30 ai secolului trecut, atribuită unei mari conspiraţii internaţionale evreieşti, naziştii au trimis evreii în camerele de gazare… În spatele oricărui masacru produs la scară globală, în spatele oricărui genocid, s-au aflat oameni cu profunde convingeri, personaje pentru care îndoiala a fost simptom al slăbiciunii.
Marile stereotipii naţionale, care bântuie încă Europa şi nu numai, sunt şi ele rezultatul direct al unor convingeri. Mulţi dintre noi sunt convinşi că ţiganul fură, că evreul înşeală, că belgianul e pedofil, că americanul e ignorant şi superficial, că rusul e beţivan, că musulmanul e terorist… Dacă ne-am întreba, fie şi în treacăt, de unde ştim toate astea, dacă am aplica, deci, dubiul, fie şi numai pentru câteva minute, ar fi suficient pentru a ne prăbuşi în ridicol. Căci, mulţi dintre cei convinşi nu au niciun fel de experienţă relevantă sau referinţe serioase în sprijinul convingerilor lor, cei mai mulţi nu au vorbit vreodată mai mult de cinci minute cu un ţigan, un evreu, un belgian, un american, un rus sau un musulman. Mecanismul urii, în general, vine dintr-o prea puternică convingere.
I-aş spune interlocutorului meu toate aceste lucruri şi îmi pare atât de rău că nu-i voi putea auzi niciodată contraargumentele! Şi asta pentru că, de regulă, oamenii cu puternice convingeri nu ascultă. Ei emit axiome, or, axiomele rezistă chiar şi în faţa lui Don Quijote. În forul lor interior, totul e atât de bine stratificat, ordonat, solidificat, încât ferească sfântul să îndrăznească cineva a aduce atingere acestei structuri monolitice. Pentru mulţi, a admite că lucrurile în care credeau ieri s-au prăbuşit, sub imperiul unor noi informaţii şi argumente, înseamnă slăbiciune. Cum adică să nu ai tăria opiniunilor tale? Mai presus de toate, oamenii trebuie să aibă… coloană vertebrală, să fie hotărâţi, nu-i aşa? Să meargă până la capăt, chiar dacă, în mod evident, la un moment dat, capătul acesta e fundul unei gropi sau craterul unui vulcan. Îndoiala e pentru cei slabi, pentru cei indecişi! Ni se repetă asta atât de des…
dupa parerea mea stimate domn OVIDIU IVANCU , articolul d-tale ,este cel mai inportant pe care l-am citit in ultimull timp , nu numai in „ACUM ” , ci in toata presa locala si internationala .
„COGITO , ERGO SUM” (GANDESC ,DECI EXIST).asa , si nu contrariul , fara paleative ,intortocheli si efecte retorice fara valoare de sine statatoare.
din acest punct de vedere , te apropii de HAMLET care e personificat ca ezitator inainte de a actiona precum a facut-o , numai cand celelalte optiuni studiate cu discernamant , au fost epuizate. felicitari ,urari de bine . itzhak bareket .
Obstinaţia împinsă la extrema insuportabilului, devine, nu altceva, decât o slăbiciune, deseori de ordin patologic. Aceasta a prilejuit apariţia odioaselor personaje amintite de dus., Stalin, Lenin, Htler, Salazar, sau a ideologiilor extremiste , politico-religioase, a căror rezultate dezastroase sunt cunoscute, sau vor fi, mai devreme sau mai târziu.
Invers, o supleţe excesivă, să spunem într-o controversă, „lipsa de coloană vertebrală” cum o definesc unii, atunci când nu ascunde vreo strategie, duce la un rezultat asemănător, antrenând aceeaşi conclizie eronată ca obstinaţia. O patologie de altă natură…
Potrivit înţelepciunii extrem-orientale, dar nu numai, adevărul, rezoluţia, se găsesc pe undeva între cele două extreme. Dar, fireşte , fără pretenţia enunţării lui definitive, deoarece, singurul acreditat să decidă, este viitorul.
Foarte profundă analiza dvs, d-le Ovidiu Ivancu. Mi-aș permite completarea că toate argumentele dvs m-au condus la o concluzie secundară să-i spunem: astfel se întâmplă atunci când convingerea trece (regresând, aș spune), într-o etapă inferioară, încetând să mai fie ceea ce este și începând să se numească fanatism. Iar inducerea acestuia din urmă devine nu numai posibilă, ci iminentă, atunci când convingerea nu este fondată pe raționalism, ci pe… scolastică, ceea ce nu a apus odată cu Evul Mediu, ci a dobândit forme… moderne!
Sper să mă iertaţi, domnule Ivancu, dar puneţi cu prea mare uşurinţă semnul egal între convingeri şi prejudecăţi/ idei preconcepute/ fixisme. Când spuneţi că îndoiala ajunge pentru unii semn al slăbiciunii, deja nu mai vorbiţi de convingeri, ci de obsesii, nu mai vorbiţi de normalitate, ci de patologic. Fanatismul e patologic, cum spune domnul St. Ionesco, şi într-un sens şi în celălalt: şi în adopta o idee, şi în a nega-o… orbeşte. Cartezian este „dubito, ergo cogito” – „cogito” mi se pare o etapă esenţială, aceea prin care se ajunge la o convingere, una care motivează faptul de a fi („sum”). Convingerea nu înseamnă minte închisă, dimpotrivă, e o precondiţie a progresului.
Când pui totul la îndoială este într-adevăr rău, neproductiv, căci înseamnă că nu ai setul necesar de convingeri care să te sprijine în a fi (mai exact în a ajunge să fii, în a deveni). Unul dintre motivele pentru care, personal, nu îl plac pe Cioran este tocmai nihilismul „gratuit” – să dărâmi fără să construieşti nimic în loc. Şi, da, cred că este semn de slăbiciune, de personalitate incomplet dezvoltată (în cazul lui Cioran e mai grav, e voluntar şi şmechereşte incompletă, pentru a impresiona, a ieşi din contingent cu orice preţ). Ura este o infirmitate, un handicap (nu „o convingere prea puternică”). Iar preconcepţiile, stereotipiile, inflexibilele monolitice, cum spuneaţi, par să nu fie altceva decât proteze pentru handicapul gândirii. Fireşte că va stârni aversiune orice încercare de a-i lua unui handicapat proteza. Mecanismul recuperator necesită timp şi răbdare – uneori pacientul va merge din nou, alteori doar va şontâcăi, iar alteori va cere neobosit „proteza lui” înapoi.
Dar întrebarea este cine spune că e mai bine să fii flexibil, maleabil, şi în ce scop? (repet: dacă sunt de acord să dărâm, e foarte important ce pun în loc)
Să vă mai dau un exemplu. Nu am cunoscut nazismul. Dar am căpătat convingerea de nestrămutat că a fost odios. Şi orice încercare a neonaziştilor de a mă convinge de contrariul nu-mi creează condiţia de dubiu. Am acest handicap: sunt intolerantă (nu ştiu dacă până la ură, poate „ură” e cam mult spus, poate n-am crescut de ajuns) deşi nu am experienţă personală, nici vreo dovadă palpabilă, găsită prin forţe proprii. Mă iau după ce spun alţii.
Vă mai spun că unul dintre contraargumentele la acuzaţia de „crimă” aruncată comuniştilor exaltaţi (şi astăzi) este excesul de sensibilitate a celor care nu înţeleg că pentru a cultiva un ogor trebuie mai întâi să tai pădurea, să defrişezi terenul. Şi că autoturismele şi medicii, de pildă, curmă în fiecare an mult mai multe vieţi decât a făcut-o comunismul în toată istoria lui, totuşi nimeni nu le condamnă definitiv, nici nu le ocoleşte. Bun, trecând peste insolenţă şi cinism, cred că intuiţi întrebarea lor: dacă e spre binele viitor, de ce să nu facem răul prezent? Dacă e spre binele celor mulţi, de ce să nu acceptăm moartea câtorva?
Exemplele istoriei (îndepărtate sau foarte apropiate) nasc intoleranţa. E bine să cunoşti istoria. Numai că un acelaşi vers al lui Homer poate duce la două interpretări radical opuse. Te şi miri că mai putem purta un dialog şi nu ne sfâşiem unii pe alţii de cum ne zărim. Şi, la cât de diferiţi suntem, e uimitor că ne mai putem „uni sub acelaşi steag”, câteodată. De aceea bănuiesc că sunt convingeri care ne unesc fundamental, primordial, dincolo de rasă, cultură, religie. Dacă vă vin în minte două, înseamnă că sunt pe drumul bun. Într-o zi, poate o să le cunosc şi eu pe toate.
Cristina Jinga, Stephane Ionesco,
In definitiv, ideea textului este ca nicio convingere nu trebuie sa fie atat de puternica incat sa nu se franga in fata argumentelor solide. Evident ca, daca sunteti convinsa ca nazismul a fost odios, nimeni nu va va putea zdruncina convingerea, pentru simplul motiv ca nu exista argumente care sa o zdruncine. In abstract, deci, lucrul pentru care militez eu aici este sa ne pastram, chiar si in convingerile noastre cele mai profunde, capacitatea de a reactiona si de a ne repozitiona in fata argumentelor care ne pot dovedi ca nu avem dreptate.Convingerile devin patologie tocmai pentru ca sunt inflexibile, tocmai pentru ca sunt imune la argument.
Nu cred ca preconditia progresului este convingerea, ci dubiul. Progresul inseamna a pune totul sub semnul intrebarii, a lua distanta critica, ceea ce, in multe cazuri, e tocmai opusul „convigerilor”. Insa, evident, conform acestei teorii, s-ar putea ca dvs. sa aveti dreptate. Va astept argumentele si daca veti reusi sa demonstrati ca preconditia succesului e convingerea, atunci foarte bine.Sunt oricand gata sa accept ca m-am inselat.
Cred, insa, ca, marile momente de progres in istoria Europei sunt legate de momentul in care oamenii si-au pus intrebari, au inceput sa puna la indoiala un sistem sau altul.
Cat despre Cioran, nu il judecati atat de aspru. El e un eseist si filosof. Or, filosofii si eseistii nu demoleaza pentru a pune ceva in loc. Ei sunt atrasi pur si simplu de chestiuni care preocupa spiritul uman, iar in cazul lui Cioran ceea ce e de admirat e formidabila lui stilistica, modul in care gaseste cuvintele, frazele, formularile potrivite pentru a-si descrie si a-si transmite angoasele.
Ma tem ca daca judecati oamenii de litere in functie de ceea ce reusesc ei sa „construiasca”, veti scoate in afara istoriei culturii foarte multe nume. Literatura, filozofia nu sunt facute neaparat pentru a construi. Farmecul lor vine din alte zone.
Argumentaţia doamnei Jinga, poate fi privită cu multă atenţie, deoarece chiar mai puţin experimentată în ale trecutului, apropos de nazism, are, un lucru din ce în ce mai rar, un discernământ care face faţă îndoielii. Omul, privilegiat al creaţiei, e dotat cu gândire, susceptibilă însă degradării, ceea ce-i permite d-ei să diagnosticheze ca drept „handicap al gândirii”. Nimic mai adevărat. Handicap exploatat cu dibăcie în diferite ocazii, mai mult sau mai puţin importante, de către cei cu scopuri inebranlabile. Atât de inebranlabile, încât nu mai observă nici zidul spre care se dirijează, atrăgând după ei cohorta handicapaţilor creduli şi uşor îndoctrinaţi cu himre.
Vorbind de „cogito, ergo sum”, s-ar presupune o alternativă, adică două posibilităţi şi una de rezervă între ele… Ceea ce o convingere în „beton armat” nu îngăduie. Îmi amintesc de tristul ultimatum din timpul gândirii unice: „ Nu eşti cu nou, eşti împotriva noastră, tovarăşele !” Când nu eşti capabil să răspunzi că la mijloc mai există o cale, îţi asumi infirmitatea şi urmezi gloata spre „paradisul imaginar”.
Domnule Ivancu,
Cioran a refuzat sistematic statutul de moralist. Pesimistă prin definiţie, filozofia lui şi-a găsit, cert, sursele în gândirea nietzscheană şi total adecvată existenţei lui solitare de pe marginea disperării. Ceea ce pare contradictoriu, este declaraţia-i privind dorinţa de a păstra secretă viaţa lui privată, amoroasă, precum fericirea şi optimismul: „fericirea nu-i făcută pentru cărţi”. Este aceasta o pudoare exagerată, sau un alt versant al existenţei sale, inaccesibil exegeţilor sau curioşilor de tot genul? Oare manuscrisele cu pricina pecuniară ne vor dezvălui o parte din celălalt mister? În tot cazul, acest ciudat gânditor, n-a înghiţit niciodată „şopârlele”, dacă le pot numi astfel, servite de PCF-ul parizian. Cei care propagau „dictatura proletară”, de la înălţimea proprietăţilor intelectuale sau materiale, făceau parte din falsele valori, detestate visceral de filozof. Fiecare avem propria lectură a lui Cioran, chiar atunci când „distruge” fără să înlocuiască… Prospectat mai adânc şi fără prejudecăţi creştineşti, nihilismul lui poate înlocui alte „bucate”, decorate isteţ, ca să ne aţâţe apetitul cunoaşterii.
Domnule Ivancu, dacă mai dau exemple, s-ar putea să-mi prind urechile.
Spun repede: Cioran e scriitor bun, e inteligent, e spumos, filozofează (punându-şi întrebări, exprimându-şi dubiile, despre problemele esenţiale ale vieţii şi universului) dar nu este filozof. Nu ajunge la sistem – îl refuză, vorba lui, dintr-o „plăcere perversă de a nega”. Trimite la filozofi, dar el unul rămâne, ezitant, sceptic, on the edge.
De aceea vă invitam să acceptaţi că dubiul merită să fie practicat în virtutea unor convingeri (demonstrate sau care urmează a fi demonstrate), nu general şi constant (nu ca nihilism, fiindcă nihilismul, consecvent cu sine însuşi, ajunge în final să se auto-nege – şi atunci nu mai este decât delir; nietzschean sau nu).
Adică, dacă obiectaţi faţă de „convingerile” chipurile inatacabile, dar lipsite de argumente, înseamnă că recunoaşteţi importanţa argumentelor – argumente care se caută pornind de la dubiu, uneori; alteori, pornind de la adevărurile fundamentale de care toată lumea (normală) e convinsă a priori. Eu spun că 1) în lipsa argumentelor, „convingerile” nu sunt convingeri propriu-zise, dar că 2) argumentele pot susţine o convingere fără să fie nevoie de dubiu.
A mă îndoi şi a supune dubiului orice părere, idee, teorie care-mi este transmisă este neproductiv, stinghereşte progresul. Este adevărat că orice contradicţie apărută între teorie şi realitate (dubiu) impune revizuirea argumentelor şi poate (!) duce la progres. Însă progresul nu este determinat obligatoriu de dubiu: dacă dubiu nu e, progres nu se poate. Ci, mai curând, de convingere: dacă există o convingere, pornind de la ea se poate progresa.
Articolul prezinta un adevar fundamental. Luat la nivelul general este chiar o filozofie. Problema mea este ca penetrand un strat in aceasta teorie incep sa-mi apara intrebari la care nu am raspuns si devin confuz. Cum procedeaza stiinta ? Teoria (stiintifica) esta acceptata si adoptata numai in momentul cand a fost dovedita complet, adica s-au eliminat prin cercetare toate dubiile. Si asta corespunde teoriei d-voastra. Dar daca oamenii de stiinta n-ar fi avut convingerea ca teoria lor e adevarata de unde ar fi luat motivatia si entuziasmul sa mearga pana la capat? Premiul Nobel la chimie a fost luat in 2011 de Dan Shechtman de la Technionul din Haifa pentru o teorie care a sustinut-o cu „convingere” din 1982 (timp de 29 de ani) Doresc mult sa accept teoria d-voastra si cred ca am gasit drumul sa o fac. Intre convingere si dubiu voi mai introduce o notiune si anume – fundamentalismul. Asta e radacina raului.
Imi permit cateva comentarii personale ca sa incerc sa arat cum am perceput mesajul articolului.
Convingerile si indoielile sunt caramizile din care ne construim modelele pentru traiectoria noastra in viata. Ele sunt in relatia asemanatoare actiunii si reactiunii. In lipsa dubiului, convingerea se hipertrofiaza si distruge modelul. Si invers.
In limbajul comun spunem ,,convingeri absurde” si ,,ezitari prostesti”. Sau convingeri, respectiv dubii sanatoase. Primele doua sunt caricaturizarea ultimelor.
Autorul articolului scrie, banuiesc, sub impresia reala ca societatea romaneasca este (si ea) dominata prea mult de varianta maligna a convingerii. Ele sunt manuite cum manuieste un copil de doi trei ani o bâtã de basebol care i-a cazut in mana: incearca cu toata seriozitatea sa-i imite pe adulti dar tot ce reuseste este sa loveasca necontrolat in dreapta si in stanga – ii lipseste finetea motorica si din cauza asta nu reuseste decat sa maimutareasca actul sportiv.
Pentru umanitate probabil ca amandoua au jucat roluri nefaste cand au scapat una de una de alta. Ori genociduri sau persecutii in numele unei ,,idei nobile”, convingeri ori ezitari care au avut acelasi efect (vezi atitudinea impotenta a ONU sau alte trupe de pace care au tolerat savarsirea unor genociduri in ochii lor – Srebrenica sau Ruanda).
Alegand dubiul in locul convingerii, articolul recurge la o sinecdoca. Sa nu luam articolul in litera, ci in spiritul lui: acum e poate de pus frana inflatiei de convingeri.
Credo et dubito, ergo cogito; cogito ergo sum.
Unul din cele mai bune articole citite in ultima vreme.