Autobuzul, hodorogit şi murdar, trecea într-o dimineaţă mohorâtă pe o stradă dintr-un cartier sărac, care ducea în afara oraşului, către o comună învecinată.
La un moment dat şoferul a oprit brusc între staţii şi s-a ridicat de la locul său, vizibil iritat. A ieşit pe culoar şi, cu o mutră acră, adulmecând în aer, a început să cerceteze cu privirea în dreapta şi-n stânga, călători şi bagaje, îndreptându-se pas cu pas către fundul autobuzului.
— Miroase a butelie! a spus pe un ton răstit. Cine s-a urcat cu butelia să poftească afară imediat! S-aude? Nu-i voie cu butelie în autobuz!
Nu i-a răspuns nimeni. Înăuntru stăruia într-adevăr un miros destul de puternic de gaz lichefiat. Când a ajuns în fund, un bărbat într-o salopetă cenuşie, care şedea pe un scaun undeva pe la mijlocul autobuzului, s-a întors către el şi a spus:
— Nu-i nicio butelie, dom’le şofer. Hainele mele miros. Lucrez la staţia de încărcare gaz lichefiat. Am lucrat în schimbul trei. Salopeta mi s-a îmbibat cu gaz lichefiat, asta-i tot. Nu-i nicio butelie în autobuz!
În fundul culoarului, şoferul s-a oprit pentru câteva clipe din scotocit şi l-a privit neîncrezător pe bărbatul în salopetă cenuşie. Apoi a făcut cale întoarsă pe culoar cercetând cu şi mai multă atenţie, aplecat din mijloc, pe sub fiecare scaun, pe după fiecare sac peticit aşezat între scaune, neîncetând să adulmece în aer.
— Nu e, dom’le, nicio butelie, a spus din nou lucrătorul în salopetă cenuşie când şoferul a ajuns în dreptul lui. Uite-te şi dumneata! Hainele mele miros! Nu-i nicio butelie.
Şoferul l-a fixat cu privirea, preţ de o clipă sau două, la fel de neîncrezător, fără să scoată o vorbă, continuând apoi să cerceteze peste tot şi să adulmece aerul.
Ajuns la locul său, a aruncat o ultimă privire încruntată în urmă, către toţi călătorii şi s-a aşezat neîmpăcat la volan.
Autobuzul şi-a continuat cursa în dimineaţa mohorâtă, străbătând cartierul unde toţi locuitorii erau săraci, murdari şi obosiţi şi cei mai mulţi dintre ei lucrau în schimbul trei.
