În afară de „bonjour madam” şi ” bonjour monsieur”, ne mai adresam, din când în când, o reflecţie asupra vremii, sau asupra jocului gălăgios al copiilor din curtea clădirii. Alteori, era atât de îngândurată, încât trecea pe lângă mine ca şi când n-aş fi existat. Singură, discretă şi plină de şarm, lăsa în urma ei un parfum de femeie rafinată care-ţi acapara mult timp memoria olfactivă.
De câteva zile, vecina de palier, lipsea câmpului meu de observaţie, ca şi Fordul ei decapotabil al cărui loc de parching părea vacant. Fără să-mi explic de ce, absenţa ei mă neliniştea. La un moment dat, eram gata să apăs pe butonul soneriei şi să văd, sub un pretext oarecare, dacă era sau nu acasă. Numai că, timiditatea mea adolescentină, nu permitea un gest atât de temerar. Diverse supoziţii, unele mai sumbre decât altele, îmi traversau spiritul: boală, deces, sinucidere, dispariţie…
A doua zi, când interfonul m-a trezit neobişnuit de matinal, m-am grăbit să deschid, presimţind că în faţa uşii de la intrare mă aştepta o surpriză. Probabil vecina, reîntoarsă din cine ştie ce vilegiatură sau petrecere galantă, unde îşi uitase sau pierduse cheile. Într-adevăr, ea era, surâzătoare şi oarecum jenată: „Iertaţi-mi deranjul, dar când am plecat, din neatenţie,am închis uşa, lăsând cheile înăuntru. Nu văd la ora asta ce aş putea face”. N-aş fi lăsat, în nici un chip, să-mi scape ocazia de a-i fi util. Cu un elan juvenil, m-am căţărat acrobatic de pe terasa mea, pe terasa ei şi, forţând fereastra glisantă, i-am recuperat cheile. Mulţumirile s-au soldat cu invitaţia la un copios mic dejun. facilitând, în felul acesta, o apropiere firească de vecinie. Am aflat, printre altele, că doamna era profesoară de engleză la liceul Albert Camus din oraş, şi că de vreo săptămâna fusese victima unei teribile crize de sciatică ce o imobilizase la vila părintească de la Antibes. Nu i-am mărturisit îngrijorarea mea deoarece, ca orice femeie, a intuit-o, întrebându-mă, cu o voită nonşalanţă, cu ce mă ocup.
„- În momentul de faţă, răspund eu, fac traduceri din română pentru agenţiile imobiliare, avocaţi, tribunale şi pentru oricine mă solicită. Dar, de fapt, la bază, sunt profesor de dans şi coregraf şi, ocazional, profesor de gim., dat fiind similitudinile între cele două activităţi.
„- Vai, dragă domnule, ce coincidenţă… ! Şi eu am făcut dans clasic toată tinereţea mea. Am dansat şi la Opera din Toulon vreo trei ani. Dac-aţi şti cât mă bucur că ne-am cunoscut mai îndeaproape, chiar şi în aceste condiţii amuzante… ha, ha, ha! Mai daţi lecţii de dans?”
„ Nu, doamnă, acum mă ocup de persoane cărora le explic cum să scape de necazuri de sănătate precum sciatica dvs., evitând abuzul obişnuit de analgezice Ştiţi, probabil, că din regiunea lombară, pleacă o reţea nervoasă de-a lungul piciorului până la vârful degetului mare, iar nervul cel mai vulnerabil şi cel mai rebel din reţea, este sciaticul, cu rădăcini solide în vertebra 5-a lombară. De unde şi faptul că lumbago-ul şi sciatica, lucrează, mai tot timpul, într-o perfectă simbioză. Încercaţi să vă aplecaţi înainte sau înapoi, în timpul crizei şi-o să vedeţi cum durerea se transmite de sus în jos. În general, când nervul sciatic se simte agresat, îşi pierde supleţea, devenind dur şi intratabil. Se scurtează, se umflă, iar muşchii pe care îi serveşte, se răsvrătesc la rândul lor şi provoacă durerile care v-au imobilizat la Antibes.. Cu timpul, muşchii se atrofiază şi devin puhavi, iar fesele îşi pierd din volum, apucând o curbă „descendentă”. În plus, moletul se subţiază, pierzând şi el din rolul ce-i revine.
„- Mă îngrozesc ravagiile de care acest amărât de nerv e capabil. Are oare nevoie suferinda de mine să cunoască acest angrenaj diabolic ?” Mă întreabă vecina un pic alarmată.
„- Da, stimată doamnă! La un anumit stadiu, dacă persoana nu-i prea dezabuzată, trebuie să ia măsuri, căci un nerv sciatic dur şi scurtat, modifica libertatea de mişcare a piciorului. În mod normal, toată lumea poate ridica piciorul cel puţin la orizontală, chiar dacă nu dansează French-Cancan. Când sciatica limitează mişcarea, datorită blocării vertebrei cu pricina, în afara durerilor de şale, dificil suportabile, piciorul nu mai e în stare să poarte nici corpul.”
„ – Şi-atunci…?”
„- Atunci, trebuie să ne vină în minte ideea extensiei, adică întinderea nervului pentru a-şi recăpăta supleţea naturală. Nimic nu trebuie forţat, deoarece durerea nu iartă. Nici aplecările bruşte, nici torsiunile hazardoase, nu sunt autorizate în timpul crizei. În afara repausului cvasitotal, singurul exerciţiu acceptabil, este „pârghia cu lasou ”, executat cu calm şi prudenţă şi urmat de masajul adecvat”
„- De „pârghia cu lasou”, n-am auzit până acum. Ce mai poate fi şi asta ?
„- E un exerciţiu de gimnastică suedeză, preluat de celebrul doctor reumatolog A. de Sambuky şi facil de executat. Luaţi o coadă de mătură, la capătul căruia legaţi o coardă în formă de lasou. Rezemată ( nu aşezată) cu fesele pe o masă stabilă, introduceţi piciorul, lejer îndoit, în lasou la nivelul gleznei şi ridicaţi-l uşurel cu pârghia (coada de mătură), limitându-vă la nivelul unde încep durerile. Puteţi alterna, dacă este nevoie, ambele picioare. În principiu, sciatica se mulţumeşte cu unul singur. Repetaţi exerciţiul de mai multe ori, fără insistenţe competitive, după care încredinţaţi-vă unui masor competent şi protector. Nu uitaţi că NERVUL este totul”
Sper că vecina de palier s-a lăsat convinsă de pledoaria mea pro-gimnastică suedeză, cu toate că nu mi-a solicitat niciodată aportul. Nici măcar pentru masajul post-exerciţiu…