As vrea sa va relatez o intimplare in legatura cu acest subiect.
Era in 1997. Terminasem o vizita in România. Prima dupa mai mult de 30 de ani. Ma intalnisem cu fosti colegi si prieteni. Cu doi din ei corespondasem, cu mari intreruperi, e drept, in toti anii care au trecut. Situatia lor materiala era proasta, dar asta e o poveste pt. alta ocazie. Dupa 17 zile placute, iata-ma la aeroport in drum spre casa. Vama. Ma intreaba vamesa ca intr-o doara, fara sa ma priveasca in ochi: „V-au mai ramas ceva dolari?” Cam zapacit de intrebare ma gindeam ce sa-i raspund. Ramasesera ca „mi-s economicos”, dar ce-i treaba ei?, gindeam. Sfinta naivitate. Deh, lipsisem cam mult de „acasa”. Nu mai eram obisnuit. Si scoate doamna din bagajul meu o carte pe care o vazuse la controlul Rontgen. Era „Aliatul uitat” de Pierre van Passen. Pasa-mi-te, cumparasem cartea asta la o taraba de carti vechi din fata Universitatii in Bucuresti. Zice madama: „Cartea asta a fost publicata in 1946 (cum a stiut ea s-o caute, cum a stiut de la Rontgen ca e vorba aici de un posibil „gheseft”? Experienta, domnule) si de aceea e considerata a face parte din Patrimoniul National al României si nu poate fi scoasa din tara decit cu aprobarea speciala a organelor in drept.” Aha. Si intru eu intr-un ambit prostesc (nu, n-am s-o bacsisuiesc) si o intreb: „Si acum ce?” „Ce?”, raspunde madama, „mai nimic. Hotarirea e a dv”. „Unde se obtine aprobarea asta?”, o inteb. „A, e foarte simplu. Iei tramvaiul N# si te inscri la audienta… Dar se deschide peste doua ceasuri”. Si eu care aveam avionul peste un ceas. Simplu era ca sa bag vreo citiva dolari in cartea care mai era la mine in mina si sa-i propui sa se mai uite la cartea asta inca o data. Dar nu, prostul de mine. Ambit. „In regula, doamna, las cartea Patrimoniului.” Ce, ma pun eu cu Patrimoniul si inca NATIONAL? Se pare ca respectiva nu se asteptase la asa un raspuns „obraznic”. O vad ca se face toata rosie de suparare si spune: „Pai asta nu mai e chiar asa de simplu. Trebuie chemata sefa, care acum e in pauza de nu mai stiu eu ce, semnata o adeverinta, stampilata, taxe, etc.” „Bine”, spun eu, „Inainte”. Pleaca madama s-o caute pe sefa. Trec 5 minute, zece, nimic. Oamenii stau la rind la vama, se apropie ora plecarii si imi spune unul: „Din cauza dv., domnule, o sa intirziem cu totii la avion. Daca stiam, ii dadeam eu 5 dolari, in locul dv. si gata traba.” Si eu mai sunt si ocupat sa-i explic nevestei, care nu e românca, ca deobicei nu e asa. In sfirsit apare madama insotita de o fiinta de gen feminin, probabil, nu sunt prea sigur, o huiduma infricosatoare, ceva de „sa nu stim de necazuri”. Incepe completarea formularelor si huiduma imi strecoara printre dinti: „Zgarcit, ai?” Dupa vamuire, cu dolarii „economisiti” ma pregatesc sa cumpar la repezeala o sticla de tuica de Zalau. Alta surpriza. Pravaliile libere de plata vamii sunt inchise pe chestie de „abuzuri si nereguli de gestionare” (furturi, adeca), spune pe un carton agatat strimb. Si iac-asa, m-am intors acasa cu bani in buzunar. Frumos, gigea..
Ben Gal