Cauta cineva o explicatie logica a acestui fenomen?
– Numele dumneavoastra, stimate domnule Gabriel Stanescu, datorita prestigiului cultural, reprezinta un real interes.
– Dati-mi voie sa va contrazic! De ce credeti ca am dobandit acel prestigiu cultural de invidiat de care vorbiti, ca si cum as fi o fiinta rasfatata de soarta, cand, de fapt, eu nu fac altceva decat sa procedez asemeni animalului marin din definitia celebra a lui Carl Samburg, care traieste pe uscat si ar vrea sa zboare? Asta mi se intampla mai ales de cand nevoile si intamplarea m-au adus in America. Invidiat sau nu, contestat sau nu de congeneri, vanat de dusmani si neinteles de familie si prieteni, trec drept un om norocos, dar fara spirit practic. De aici mi se trag toate, de la lipsa spiritului practic. Pragmatismul american nu m-a miscat, dimpotriva, m-a facut sa ma indatorez si mai mult acelui pascalian prin definitie „spirit de finete”. De aici si sentimentul nereusitei, in relatie cu imposibilitatea de a ma realiza intr-o alta cultura la o varsta cand aici nimeni nu mai are nevoie de tine, indiferent de backgroundul cu care vii, de deprinderile pe care le-ai capatat in timp, de ceee ce vrei sa faci cu adevarat.
– Spuneti-mi, va rog, cum arata din punct de vedere politic si cultural momentul debutului dumneavoastra?
– Daca ma intrebati cum arata climatul epocii cand am debutat, pot sa va spun ca era mult mai putin arid decat cel prezent, mai pitoresc, mai bogat si mai viu decat va inchipuiti, chiar daca insemnele totalitarismului erau prezente la fiecare pas. Am debutat in 1984 cu placheta „Exercitii de aparare pasiva”, dupa memorii si audiente la fostul Consiliu al culturii. Si, paradoxal, de data aceasta cenzura n-a mai obiectat, poate nici functionarul de la „Sinteze” nu a mai citit textele noi, convins ca am inlocuit cele cinci poezii cu altele cuminti. E drept ca Mircea Santimbreanu, directorul de atunci al Editurii Albatros, mi-a spus, dupa ce a fost chestionat de cei de la Directia literaturii: „Citesc manuscrisul si in cateva zile va spun daca il public sau nu”. Si l-a publicat in doua luni de la ziua in care ma aflam cu jalba-n protap la mai marii dregatori de atunci, fara a fi inclus in nici un plan editorial. Puteti sa credeti asa ceva? Nu spun ca era bine, nici rau. Debutul insemna enorm pentru lumea literara si depindea de fiecare autor cum isi facea mana, ca sa spun asa. Debutul meu a fost, cred, unul exemplar. Tot atunci au debutat, daca nu ma insel tot la Editura Albatros, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrascu, Daniel Corbu, Matei Visniec. In acei ani lumea citea. Citea inclusiv poezie. Nu ne citeam numai noi intre noi, aveam satisfactia ca plachetele noastre de poezii apareau intr-o mie de exemplare si se vindeau pana la una. Cred ca am avut in jur de 20 de cronici la cartea de debut, inclusiv girul profesorului Mircea Martin si al lui Laurentiu Ulici, care au scris despre mine lucruri esentiale si incurajatoare chiar pe coperta a patra a cartii. Al doilea volum, „Impotriva metodei” a aparut la sfarsitul anului 1991, cand eram deja in Statele Unite, asa ca nu stiu ce tiraj a avut, unde s-a distribuit. Pastrez un singur exemplar din aceasta carte, al carei manuscris a stat din 1984 in sertarele aceleiasi edituri, deci sapte ani . Nu am avut timp sa modific ceva, sa adaug poeme noi la ceea ce lasasem redactorului de carte initial, luat in vartejul evenimentelor politice de dupa revolutie.
– Putem vorbi de anumiti pigmenti specifici culturii romane care ar putea constitui repere pentru creatia universala?
– Intrebarea Dvs. vine la timp. De curand, am publicat o crestomatie de texte despre identitatea culturala autohtona intitulata „Pentru o definitie a specificului romanesc” cuprinzand o serie de contributii interbelice pe aceasta tema mult discutata atunci si care astazi pare a nu mai fi de interes in contextul integrarii valorilor culturii noastre la cele europene. Sunt prezenti cu contributii atat intelectuali de dreapta ca Mircea Eliade, C. Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Dan Botta, cat si intelectuali cu vederi de stanga precum Anton Dumitriu, Mihail Ralea, George Calinescu etc. Sigur ca unii dintre ei isi pun aceasta problema a specificului national, conectati la sistemul de valori occidental, fie gasind solutia sincronismului cu cultura apuseana, fie conservand propriul model existential. Expresia lui Calinescu, spre exemplu, potrivit careia cu cat esti mai national cu atat esti mai universal, ramane definitorie pentru o cat mai judicioasa descifrare a chestiunii in cauza. Brancusi nu era decat un taran genial care a uimit prin arta sa, care nu era noua, ci doar parea noua intr-o atmosfera de snobism cultural parizian. „Coloana”, „Cocosul apocaliptic”, „Cumintenia pamantului”, „Maiastra” erau toate reflexe ale unei arte populare cu radacini in Paleolitic care prin traditia de mii de ani a culturii taranesti s-a pastrat in satele noastre intacta. Ce s-ar fi intamplat daca, in contact cu civilizatia, taranul roman s-ar fi deprins sa faca nu case cu stalpi in pridvor asemeni „Coloanei”, ci vile in toata regula, cu garaje pentru masina la demisol, dupa moda orasului cosmopolit? Ar mai fi avut strainii ceva de admirat din arta noastra populara? Tocmai acesti „pigmenti” autohtoni au constituit elementele pitoresti, sublime ale muzicii lui Enescu. De aceea, de fiecare data cand ascult „Rapsodia romana” aici, in America, la National Public Radio, un post de radio care transmite emisiuni culturale de calitate si multa muzica simfonica, spre deosebire de multe altele care sunt un dezastru in ordine culturala, ma infior. Nu spunea Mircea Eliade ca istoria patetica a neamului nostru a fost proiectata in eternitate prin opera lui Eminescu si ca atata timp cat va exista in lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvata, indiferent daca pozitia noastra de „popor de granita” isi va pierde insemnatatea pe care a avut-o de un secol incoace?
– Exista la romani un mit puternic al extraordinarului, o credinta a autosuficientei care, uneori, ne impiedica sa vedem ca vecinul de langa noi este diferit si in diferenta aceasta ar putea straluci mai mult decat noi. Ma gandesc si la mitul Mioritei intemeiat pe crima. Ca persoana care traiti in spatiul cultural american, cum priviti aceasta particularitate romaneasca?
– Nu cred ca e bine sa dam vina pe romani pentru autosuficienta, generalizarile sunt daunatoare. Daca vom cauta in asa-zisul „caracter national”, cum numeste antropologia culturala comportamentul specific al unui neam, manifestari negative le vom gasi cu siguranta. Dar ele sunt specifice nu doar unei zone, unei comunitati distincte, ci ele apartin in fapt sufletului uman, firii in general. E adevarat ca despre nemti se spune ca sunt disciplinati, corecti, buni tehnicieni, despre italieni ca sunt prientenosi, vorbareti si laudarosi, despre nordici ca sunt firi inchise, interiorizate, reci, precum clima in care vietuiesc, e adevarat ca despre americani se spune ca au simt pragmatic si un dezvoltat simt al valorii muncii si implicit al banului, despre greci se spune ca sunt priceputi in afaceri, dar si ca sunt buni amfitrioni, bucurandu-se de viata. Lucrurile ar putea capata, prin generalizari succesive, semnele permanentei in ce priveste particularitatile culturale ale fiecarei natii. Aici in America multiculturalismul, pentru a putea supravietui, in calitate de concept socio-cultural, exclude generalizarile de acest tip, ele fiind periculoase intr-o convietuire de acest tip. Eliade insusi era impresionat de spiritul concesiv al americanilor, de straduinta lor de a-i intelege pe cei din jurul lor, atat de diferiti unii de altii prin culoarea pielii, prin religie, cultura, background, convingeri filosofice, politice si sociale.
Pornind de la acest mod de intelegere si valorizare ajungi cu timpul sa te adaptezi, sa accepti ca nici culoarea pielii nu e un handicap sau dimpotriva un atu, nici ca o cultura e mai importanta decat alta. Odata venit aici emigrantul nu trebuie sa-si uite valorile specifice, dar nici sa blameze valorile celorlalti. Spiritul conciliant e infinit mai seducator decat cel negator. De aici si pana la a descoperi si judeca propriile noastre defecte caracteriologice e un drum anevoios pe care prefer sa nu-l fac. In Miorita nu faptul ca are loc o crima e esential, ci semnificatia mortii ciobanului. Blaga si Eliade, Mircea Vulcanescu, Ernest Bernea au inteles foarte bine de ce moartea, pentru cei de la sat, are o alta semnificatie decat pentru oraseni, in sensul ca sufletul mortului pleaca sa-si intalneasca fratii, rudele, prietenii, in lumea cealalta intr-o noua comunitate. Din acest motiv nici durerea in fata mortii nu este atat de tragica la sat.
– Da, e o interpretare filosofica, exercitiu de gandire elegant, comod si impaciuitor, fara sa puna probleme, exercitiu asumat de orice roman prin lecturi sau prin orele de scoala, totusi, mitul Mioritei este intemeiat pe crima si are o semnificatie subtila din punct de vedere psihologic, precum si antropologic. Revenind la dumneavoastra, care au fost motivatiile plecarii in America?
– Am decis sa emigrez in 1987. Poate ca stiti in ce stare de provizorat se traia… Eram de cativa ani profesor suplinitor, batand toamna de toamna drumurile la inspectoratul scolar ca sa capat un loc de munca. As fi vrut sa ma inscriu la un doctorat in antropologie culturala, dar inscrierea se facea pe baza de concurs si mai ales de dosar. Cum nu eram membru de partid nu aveam nici o sansa. Chiar si cu doua carti, primirile in Uniunea Scriitorilor dupa 1985 erau o raritate. Practic nu aveam nici un statut. Nu eram nici profesor, nici scriitor, nici doctorand. In presa nu puteam lucra din acelasi motiv. Aveam sa-mi pierd rabdarea. M-am infuriat intr-un moment de criza sufleteasca si am decis sa depun dosarul de plecare definitiva. Asta suna inainte de 1989 drept un afront, o amendare a politicii partidului, o negatie a asa -zisei democratii socialiste etc. Am trecut prin anchete, perchezitii, arestari la domiciliu. Am semnat Scrisori deschise de protest care au fost citite la Radio Europa Libera, eram urmarit pas cu pas, as fi sfarsit arestat si inchis fara proces la Valea Mare sau Jilava.Timpul deja lucra de partea noastra, a celor intrati in opozitie. Credeti insa ca dupa decembrie 1989 ne-a ascultat cineva, ne-a chemat sa ne repuna cineva in drepturi? Nu! Oportunistii de la putere nu aveau nevoie de dizidenti, de intelectuali, de opozanti! Daca le stricam jocurile?
N-as fi emigrat in America daca nu as fi primit o telegrama de la Ambasada Statelor Unite in ianuarie 1991 sa ma prezint pentru audiere la o comisie in vederea emigrarii. Sigur ca m-am dus. Eram dezamagit de ce se intampla atunci, acum sunt si mai dezamagit. Am incercat din nou sa ma inscriu la doctorat in 1990, cand naiv am crezut ca ma va primi profesorul Ion Ianosi. Cand a auzit insa ca vreau sa scriu o teza despre Nae Ionescu a amutit. Toate iluziile mele se spulberasera odata ce am regasit la serviciul de personal al Inspectoratului scolar aceleasi persoane care ma lasasera pe drumuri.
Matei Visniec, si el suplinitor ca si mine, alesese o solutie mai putin scutita de riscuri: inscrierea intr-o excursie. Cerusem si eu sa plec in Iugoslavia, aveam o invitatie la Belgrad, dar cererea mi-a fost respinsa. Deci, smecheria cu pasaportul turistic a cazut. Nu ramasese decat sa trec fraudulos granita sau sa depun actele de plecare. Stiam ce riscuri ma asteapta, dar pentru unul care voia sa plece oricum nu era cale de intoarcere. Eu am depus actele de plecare definitiva, ceea ce m-a proiectat fata in fata cu organele. Nu ii interesau motivele, chiar daca erau destule. Dupa ce debutasem in 1984 cu o placheta de versuri, Mircea Santimbreanu nu a vrut sa o publice si pe a doua. Era prea mult pentru un om certat cu morala… socialista. Am zis ca nu am nimic de pierdut. Azi, insa, daca as fi pus in aceeasi situatie, nu as mai face-o. America e interesanta ca experienta de viata, iar pentru un intelectual cu un background deja format si cu experienta unui loc de munca mereu refuzat in tara de origine, solutia era sa ma recalific intr-un domeniu de varf. Nu am facut-o si acum regret. La 40 de ani as fi putut sa iau viata de la inceput. Mi-a lipsit curajul acestei infruntari intr-o lume noua, straina, necrutatoare cu noii-veniti.
– Pentru ca, inevitabil, atingem un punct sensibil – factorul politic – intr-un sistem totalitar cum ar arata fetele evadarii? Se poate evada prin imaginar?
– Intr-un regim totalitar, asemeni celui in care toata aceasta clica de functionari, de la cel mai marunt pana la cel superior cu grade invizibile pe umar, care isi exercitau puterea prin ordine venite de sus, nimic nu se misca intamplator, asa ca orice pas as fi facut, in afara evadarii in imaginar sau prin imaginar, asa cum spuneti, nu puteam sa nu fiu desconspirat. Nu va vine sa credeti, dar nu dusmanii, ci chiar cei mai buni prieteni ar fi fost primii care te-ar fi denuntat sau dat pe mana securitatii, a militiei, a organelor. Acum, unii dintre ei fac pe eroii, pe revolutionarii, pe onestii, cand, de fapt, totul pare sa se intoarca impotriva lor odata cu descotorosirea noii securitati de acestia. Vreau sa spun ca ultimile informari facute publice in materie de dosare ale unor colaboratori ai securitatii demonstreaza clar ca putin a lipsit sa nu ne tradam aproapele.
In conditii de constrangere fizica si morala in timpul anchetelor bestiale si a torturilor din timpul recluziunii a declara sub teroare infamii si faradelegi la adresa co-echipierilor de acelasi crez politic ar parea un lucru scuzabil in comparatie cu denunturile din anii 70-80 facute de buna voie, din invidie sau din dorinta de a avansa profesional, care sunt de-a dreptul odioase.
Evadarea prin imaginarul literar devenise in anii dictaturii un remediu terapeutic, daca nu chiar o refulare de ordin politic. De aici si jocul de-a soarecele si pisica cu cenzura ideologica. Imi amintesc ca din prima placheta, intoarsa de la Sinteze, mi se taiasera vreo cinci poezii, cu toate ca redactorii vegheasera destul de atent la alcatuirea ei. Cele cinci poezii trebuiau inlocuite cu altele noi. Am facut-o, aducand altele avand un continut mult mai direct aluziv la realitatea cenusie, inexpresiva a unei existente lipsite de perspectiva, ceea ce exprima exact atitudinea oblomovista a generatiei 80, care prefera pasivitatea in locul activismului desantat al ideologilor zilei.
– Din 1997 editati revista Origini-Romanian Roots, care, iata, implineste un deceniu. Singur la carma acestei publicatii si a Editurii Criterion Publishing, ce vant credeti ca bate dinspre pupa?
– Revista Origini s-a nascut dintr-o necesitate spirituala, dar si din dorinta de a demonstra ca in Statele Unite exista suficiente personalitati romanesti care au orgoliul de a se constitui intr-o organizatie profesionala: Asociatia Internationala a Scriitorilor si Oamenilor de Arta Romani -LITERART XXI. Aceasta sponsorizeaza prin cotizatii anuale ale membrilor revista Origini, care apare de cinci ori pe an in numere duble si triple, dar in peste o suta de pagini. Tot sub egida LITERART XXI apar si celelalte doua publicatii anuale: International Notebook of Poetry si Almanahul Origini-Romanian Roots.
– Stiu ca ati mai avut, imediat dupa evenimentul din ’89, o tentativa de a edita o publicatie literar-filosofica, Criterion serie noua… A existat o continuitate intre Criterion si Origini?
– O continuitate ideatica a existat. Nu intamplator am dat si numele editurii Criterion, dupa Asociatia interbelica cu acelasi nume, celebra prin conferintele sale de la Fundatii. As fi vrut chiar sa continui aceste conferinte la Muzeul literaturii, unde fusese numit pentru scurta vreme director Dan Petrescu. Nu stiu daca cineva s-a gandit la beneficiul spiritual al unor astfel de conferinte, care ar trebui reluate azi. Evident, nu sub forma de atunci si avand substratul ideologic si politic al vremii. Ceea ce m-a impresionat in istoria Criterion-ului, odata ar trebui scrisa, daca mai exista supravietuitori, a fost nu numai emulatia, efervescenta intelectuala a membrilor ei, tineri pe atunci, ci si felul in care fiecare din ei respecta opiniile celuilalt congener, indiferent daca erau diferite si chiar opuse de ale sale. Iata un exemplu de moralitate pentru generatia mea care e fragmentata, risipita, invrajbita intr-o confruntare surda pentru chestiuni extraculturale.
Am plecat din Romania in 1991 cu sentimentul ca in locul cenzurii ideologice s-a instaurat o noua cenzura: cea economica. Dupa un an de iluzii surubul a inceput sa se straga, cum se spune. Nu am regretat ca am plecat, nu voi regreta niciodata, dar nu cred ca as mai face acest pas, sau nu as sfatui pe nimeni sa-l faca.
– Pentru ca ati afirmat ca nu i-ati sfatui pe ceilalti sa plece, avandu-i, cred, in vedere in special pe tineri, vreau sa stiti ca, personal, tanara fiind, as face gestul dumneavoastra, probabil chiar il voi executa, cat de curand posibil, si i-as indemna pe toti cei din generatia mea si de dupa mine sa plece din tara, sa-i lasam pe cei de ieri, in majoritate fosti turnatori care se afla astazi in posturile principale, manipuland si luand decizii gresite, sa se aplaude ei intre ei, sa se lupte ei intre ei, sa se sinucida in grup. Desigur, nu as pleca sa nu scriu. As scrie, as scrie cu toata fiinta mea despre Romania, despre ce inseamna ea, despre ceea ce este in realitate, scuturata de farduri, ceea ce voi si face. Personal, cred ca a ramane in Romania, chiar si astazi, inseamna sinucidere intelectuala si fizica! De ce nu sfatuiti pe nimeni sa plece?
– Imi amintesc vocea baritonala a lui Noel Bernard de la Europa Libera care mentiona in fiecare emisiune a sa faptul ca locul romanilor e in Romania. Azi emigratia romaneasca, mai ales valul de emigrari de dupa revolutie, a atins cote inimaginabile inainte de 1989. Cauta cineva o explicatie logica a acestui fenomen? Vrea vreun politician sa asculte ofurile unui tineret lipsit de orice perspectiva in Romania care e decis sa plece oriunde, sa munceasca fie si la negru si (mai grav) sa nu se mai intoarca niciodata in tara sa de origine?
– Cum au fost primii ani in America?
– Au fost ani grei, de adaptare, de munca pe branci, de evaluare a diplomei din tara, de speranta si rataciri, mereu cu gandul acasa. Intamplarea a facut sa gasesc in Lumea Noua intelegerea si suportul material pe care il pierdusem in Romania, imediat dupa revolutie. Proiectul de a reedita revista interbelica Criterion, din a carei serie noua am reusit sa tiparesc doar patru numere (cu unul mai mult decat reusisera sa editeze Mircea Eliade, Petru Comarnescu, H.H. Stahl, Al. Cantacuzino in anii 30) s-a lovit de lipsa de receptivitate a congenerilor, dar si de imposibilitatea de a gasi surse de finantare. Am fost in martie 1990 in audienta la Andrei Plesu, devenit Ministru al Culturii, care si-a dat acordul de principiu, dar nu s-a aratat prea entuziasmat nici de perspectiva unei colaborari, nici de suportul financiar. Miza desigur pe cartea Grupului pentru dialog social si pe editarea revistei 22. Ce sa mai vorbesc de Gabriel Liiceanu (cenzorul ulterior al noii editii a Schimbarii la fata a Romaniei, manifestul exploziv al lui Cioran din anii sai de tinerete care trebuia sa fie editat intocmai, nu ciuntit chiar in anii 90, mai ales ca ne aflam intr-un climat democratic in care disparuse cenzura, cenzura ideologica, ma refer aici la institutie, nu-i asa?) caruia i-am cerut un articol, dar mi-a dat in schimb o scrisoare inedita la vremea aceea a lui Noica, scrisoare catre Cioran si pe care mi-a cerut-o la cateva zile intrigat ca nu apare in revista. Doar eu stiam cum facusem rost de banii de tipar, cum m-am luptam de unul singur sa scot primul numar al noii serii Criterion. In acest numar am publicat un text scurt al lui Cioran despre Asociatia Criterion, trimis noua in exclusivitate de la Paris etc.
Dar sa revin la Origini. Revista a crescut, de la 27 de pagini, cat a avut initial, la peste 100 de pagini in prezent. In sfarsit, si formatul de ziar a fost abandonat de vreo 3 ani, publicatia capatand statutul de revista de biblioteca, asa cum se spune, care nu se mai arunca la cos dupa ce e citita. Colaborarile sunt si ele importante. Semneaza Sanda Golopentia, Constantin Eretescu, Paul Barbaneagra, Stefan Stoenescu, Mircea Sandulescu, Andrei Zanca, Titu Popescu, Mirela Roznoveanu, Vasile Andru, Nicholas Catanoy, Nicolae Dima, Mac Linscott Ricketts, Claudio Mutti, Horia Ion Groza, Pr. Gh. Naghi, Theodor Damian, Teresia B.Tataru, Dan Culcer, Nicapetre, Alexandru Nemoianu, Francisc Dworshak, Mircea Handoca etc. In era internetului colaborarile vin de peste tot, toate drumurile duc, dupa cum se spune, la …origini. Originile sunt un numitor comun pentru supravietuirea noastra culturala, oriunde ne-am afla.
– Aveti experienta comunismului. Care erau tipurile umane vizate de acest sistem? Existau tipologii in strategia comunismului?
– Nu pot sa spun ca, traind in anii dictaturii, am capatat o anume experienta a comunismului si nici ca, avand dubla cetatenie, sunt un american tipic, impartasind valori specifice culturii americane contemporane. Nu as putea insa sa trec prin ambele experiente existentiale fara sa ma refer la consideratia diferita pe care o acorda un sistem politic democratic ( in multe privinte amendabil) factorului uman, in comparatie cu un sistem totalitar. In comunism unica strategie a puterii era controlul absolut al individului, selectia oamenilor pe care se putea conta, indiferent de pregatirea profesionala, de aportul efectiv intelectual. Omul nou nu era altceva decat un tip uman unic fara calitati, sters, fara vointa, lipsit de personalitate, usor manipulabil. Din momentul in care aveai ceva de comentat, sau te indoiai (fie si pascalian) de anumite lucruri deveneai persona non grata, fiind marginalizat, epurat, trimis la munca de jos. Sfidand ordinea lucrurilor, nomenclatura avea privilegii de casta, putea calatori in strainatate, se putea aproviziona de la magazine cu circuit inchis, isi trimitea plozii sa invete la cele mai bune scoli/universitati europene etc. Intr-un sistem democratic conteaza eficienta dar si experienta individului, nu gradul lui de supusenie fata de sistem, ca in comunism.
E paradoxal sa constati cum romanii emigranti gasesc la scurt timp dupa venirea lor in Lumea Noua un serviciu, isi cumpara o masina, o casa, si devin tot mai interesati sa-si extinda scolarizarea prin cursuri si examene adecvate, intr-un cuvant sa se chiverniseasca. Ma, refer mai ales la cei cu pregatire tehnica, cei care sunt preferati de multe ori localnicilor, care, unii dintre ei, accepta sa se intretina in extremis din ajutorul social federal. Vedeti, emigratia e benefica pentru America si americani si in acest sens; ma gandesc ca odata scapati din chingile comunismului, emigrantii sau refugiatii politici sunt elementele progresului economic, social si cultural. Odata eliminata prejudecata ca romanii sunt puturosi, ca sufera de autosuficienta, vom putea vedea si radacina raului: comunismul. Timp de 50 de ani si nu embrionar, cum cred unii, ni s-a inoculat prin sistemul totalitar un fel de imobilitate comportamentala intelectuala si fizica, imobilitate care ne facea imuni la intreaga mascarada ideologica, dar si prudenti si tacuti cand era vorba sa condamnam crimele comunismului. Racilele unei astfel de atitudini se mai pastreaza, din pacate, si azi. Unii mai asteapta, dupa 16 ani de la caderea dictaturii, ca statul sa le rezolve problemele, sa le gaseasca locuri de munca, sa le deschida ochii in privinta asumarii raspunderii unui business pe cont propriu. Iata unde a dus centralizarea, controlul absolut, teroarea exercitata de un regim totalitar si inuman.
– Dar lucrurile nu s-au schimbat, din pacate, cel putin in cultura. Aceeasi tactica o vad la cei formati in comunism. S-a dorit o spalare a Uniunii Scriitorilor, e fals, fals de tot, pentru ca tot turnatorii sau cei care au predat (predicat) in universitati marxism-leninismul conduc, au aceleasi arme propagandistice si defaimatoare, se acopera unii pe altii, foste turnatoare in grad de ofiter sunt secretare, isi dau premii ei intre ei, se elogiaza unii pe altii, e de bun augur sa fi fost legionar, turnator platit sa stai in America si sa denigrezi pe unii sau pe altii, pentru ca doar asa vei ajunge in Romania Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, ti se vor subventiona cartile, vei fi cultivat printre scriitori, ti se vor aduce osanale, prin subtilitati intelectuale si spirit de gasca se incalca flagrant dreptul la libera exprimare (vei fi imediat corijat prin marginalizare sau alte tertipuri securiste in cazul in care vezi prea mult si prea bine), se incalca subtil si flagrant libertatea religioasa, e grav in cultura sa te declari altceva decat ortodox (religia oficiala) sau ateu ( iti confera neutralitate si distanta). Despre toate acestea voi povesti in toate cartile mele viitoare, dar nu aici. Putem vorbi de un rau patologic la romani? Daca da, cum l-ati descrie?
– Din cercetarile de antropologie culturala pe care le-am intreprins si care s-au soldat cu o teza de doctorat in stiinte umaniste despre valorile native si adaptative la romanii americani, ceea ce am remarcat e faptul ca nu exista mari diferente intre valorile morale ale romanilor din Tara Veche in raport cu cei din Statele Unite. Pe de alta parte e stiut ca a apartine aceleiasi culturi, a vorbi aceeasi limba nu inseamna obligatoriu a impartasi aceleasi valori morale.
Cu certitudine nu se poate vorbi de un rau patologic, impamantenit, ancestral la romani. Taranului ii este teama de gura satului, actiunile lui se raporteaza la judecata colectivitatii din care face parte, nu e nicidecum nepasator in ceea ce priveste modul in care este vazut de ceilalti. Nu spune un proverb, atat de convingator, de limpede, ca decat sa -ti iasa nume rau, mai bine ochii din cap?
– Molima comunista s-a impanzit gradat. Se poate configura o explicatie psihologica pentru acest fenomen? Cum a fost posibil ca intelectualii si taranii sa fie prinsi in aceasta capcana?
– Comunismul a fost adus in Europa, inclusiv in tari cu traditie capitalista precum Franta, Italia, Spania etc. de catre elemente alogene. Molima a cuprins in primul rand lumpenul datorita actiunilor fara secrete ale Ocultei internationale.
Acea tradare a intelectualilor de care a vorbit Benda in cartea sa cu acelasi titlu si care a avut loc in Germania in anii 30 prin aderarea intelighentiei germane la ideologia hitlerista a fost la fel de daunatoare, de grava prin consecintele ei ca si adeziunea unei parti a intelectualitatii europene la ideile colectiviste, revolutionare generate de ideologia marxista. Evident, a existat si un aspect utopic, romantic chiar al acestei adeziuni, dar si unul abject, de un oportunism feroce. Ortega Y Gasset gasea o explicatie a acestui fenomen in amplificarea gradului de mizerie intelectuala in care se afla omul in prezent in fata fenomenelor sociale.
Eu cred insa ca orice actiune umana, fie ea politica sau culturala, trebuie sa inceapa cu dorinta expresa a fiintei umane de a pune sub semnul intrebarii rostul oricarei ideologii.
Desigur, si printre taranii nostri de inteligenta nativa a unui Moromete, sa zicem, s-au gasit unii sa tradeze, dar exista certe dovezi ca majoritatea lor coplesitoare s-a opus colectivizarii fortate. De aici si ridicolul unui personaj sadovenian, conceput dupa instaurarea comunistilor la putere, precum Mitrea Cocor, care devenise pana prin anii 70 model comportamental la romani.
– Prin ce se diferentiaza spatiul poeziei romane de cel al Occidentului?
– Sunt surprins sa constat ca poetii englezi si americani contemporani de mana a doua, doar pentru ca intamplarea i-a facut sa scrie in limba engleza, (ca limba materna) sunt supralicitati, intra in topuri literare, obtin premii internationale, sunt tradusi, mediatizati etc., in timp ce poeti care scriu intr-o limba mai putin sau deloc circulata, de real talent, cu opera consistenta, sunt ignorati chiar si in propria lor tara. Nu cred ca trebuie judecata poezia dupa criteriul geografic.
Dati-mi voie sa cred ca poezia romana moderna si contemporana, chiar si cand vorbeste despre evenimente specifice istoriei noastre nationale, necunoscute sau greu accesibile cititorului de aiurea, se sincronizeaza cu poezia mare a lumii. Din pacate, in literatura se aplica principiul economiei de piata in care dicteaza nu cel mai bun, ci cel care se cauta, se cumpara, e pe masura cititorului. Daca o carte nu se cumpara, nu inseamna ca ea nu e valoroasa. Invers, daca o carte se cumpara nu trebuie sa tragem de aici concluzia ca autorul ei e genial… Sistemul de valori in judecarea literaturii nu poate fi unul exterior, tinand de conjunctura, de moment, de gustul timpului, ci de o evaluare din interior, prin prezenta numelor intr-un climat literar creator si in imediata descendenta a unei traditii literare, chiar si intrerupta de nu stiu ce curente novatoare.
Daca e sa raspund la intrebarea Dvs. privind elementele poeziei romanesti care o diferentiaza de poezia occidentala, as mentiona doar un singur element: misterul. Misterul intensifica sentimentul dureros al scurgerii timpului si lasa necercetate esentele lumii. La Blaga, la Ion Barbu, la Bacovia, Ion Pillat, Dan Botta aceasta categorie filosofica explica in parte si tensiunea creata din situarea noastra ca popor de granita la intretaierea a doua lumi: una indelung traditionala (orientul) si alta profund dinamica (occidentul). De aici un comportament specific exprimat printr-o bipolaritate, i-as spune istorica (desi unii ne contesta pana si istoria), bipolaritate care ne-a facut sa stam in cumpana vremurilor, de cele mai multe ori potrivnice. Ea e aceea care ne face de multe ori sa ne indoim, sau sa ezitam inaintea luarii unei decizii sau sa manifestam o anume rezistenta in fata noului, a necunoscutului.
– Editati o foarte frumoasa revista de poezie care acopera nu doar spatiul romanesc, ci si pe cel universal, despre care am vorbit deja in linii generale. Ce reprezinta poezia pentru Gabriel Stanescu?
– Caiete internationale de poezie/ International Notebook of Poetry a urmat un gand mai vechi. Era pe vremea cand primeam in tara revista de poezie a lui Stefan Baciu trimisa de pe indepartata insula din Pacific, Oahu, arhipelagul Hawaii. O publicatie modesta, autoeditata la un soi de sapirograf de poet in limba sa natala, in engleza si spaniola. Se numea, dupa limba locului Mele / Poezie.
Ma intrebam atunci de ce nu pot sa editez si eu o astfel de revista in care sa public poeti din toata lumea in traducere romaneasca si poeti romani tradusi in toate limbile pamantului. Acum ma intreb cum sa fac sa nu depasesc 300 de pagini, pentru ca nu pot sa aman materialele de la an la an. Asadar, de la un numar la altul, texte poetice, eseuri, despre poeti si poezie, interviuri etc., care, gratie internetului, le primesc din toata lumea.
Nu stiu daca exista altundeva o astfel de revista de poezie. Publicatiile de acest fel se limiteaza doar la a raspunde de zona poetica si lingvistica specifica, pe cand eu incerc sa provoc poetii de pretutindeni sa scrie, indiferent de diferenta de fus orar sau de faptul ca scriu in libertate sau sub cizma dictaturii militare. Promit sa fac o calatorie in jurul lumii pentru a cunoaste pe acei poeti pe care i-am publicat, si sa imi cer scuze mai ales fata de cei pe care i-am ignorat din necunoastere. Poezia nu e altceva decat dubla constiinta a unei epoci precum cea in care traim. Exista epoci care manifesta interes pentru aceasta dubla constiinta, dar si epoci carora le repugna poezia. Epoca noastra face parte din categoria celei din urma. De aceea poetii au datoria sa incerce sa le concilieze.
– Pe langa scriitor sunteti si un excelent editor, desigur dezvoltandu-va in acest sens in U.S.A. Pentru ca aveti o astfel de experienta, cum ar trebui sa arate managementul cultural romanesc?
– Nu imi este ingaduit sa dau lectii, chiar daca am in spate o experienta americana de mai bine de 10 ani in domeniul editorial. Eu am procedat empiric, nu m-a numit nimeni in fruntea bucatelor, nu m-a uns vreun politician al zilei, mare dregator editorial, varsandu-mi fonduri de la alte edituri, precum Andrei Plesu pe cand era ministru al culturii pe filosoful limitei, G. Liiceanu transformand ” Editura politica” in „Humanitas”. Simplu, nu e asa?
Eu am inceput in 1996, deci la cinci ani dupa stabilirea in Statele Unite, pe banii mei o afacere care s-a dovedit de la inceput o catastrofa financiara! Am pierdut in primul an 10 mii de dolari tiparind la niste escroci de indieni Tinerete fara batranete in traducerea lui Mac Linscott Ricketts, beneficiind de ilustratii color in stil bizantin de Aurel Ionescu. Market place-ul american s-a aratat sceptic in privinta a ceea ce credeam eu ca e nu un basm folcloric, ci o expresie romaneasca avant la lettre a celebrei teorii einsteiniene a relativitatii. M-am inselat amarnic. Doar cateva companii de distributie mi-au preluat cartile, unele au vandut, altele mi le-au trimis retur. Din o mie de exemplare nu am vandut decat 100. De ce? Ma veti intreba. Raspunsul aveam sa il aflu eu insumi mai tarziu: o cultura mica, practic necunoscuta pe piata de carte americana nu numai ca nu intereseaza, ci nici nu are acel procent minim al cererii care sa faca vreun editor sau distribuitor de carte sa se implice. Aici cartea e si ea un business, ca toate celelalte.
Din perspectiva a ceea ce asteptam de la managementul romanesc de carte dintr-o astfel de experienta nu se poate decat invata. Circula destule vorbe privind participarile romanesti paguboase la targurile internationale de carte, incat nu mai vreau sa pun gaz si eu pe foc…
– Am inteles. Puteti vorbi despre obsesiile scriitorului?
– Obsesiile scriitorului sunt, cred, coincidente care pot fi explicate prin hazard. Noi, poetii, ne servim de anumite evenimente, intamplari, fapte cotidiene intr-o maniera alegorica, pentru a da in final o interpretare imagistica a ceea ce ne preocupa pana la obsesie, pana la epuizarea subconstienta a subiectului. Am scris, spre exemplu, un poem despre absenta care trebuia sa ateste faptul ca memoria nu conserva de cele mai multe ori decat continuturi subiective. Era si acesta, prin asociatie, un motiv de a ma intoarce la copilarie, la inocenta pierduta pentru totdeauna. Abia atunci am realizat ca am venit in America nu pentru a-mi aminti, ci pentru a uita. Asocierea absentei cu daturile unei memorii subiective este, in acest caz, exemplificatoare metaforic pentru statutul emigrantului care e pierdut daca nu priveste inainte, ci isi intoarce, asa cum am facut-o eu in cei 16 ani de America, privirea inapoi, spre ceeea ce am lasat in urma, spre origini.