ACUM.TV

(I) Tradiţii seculare, muncă şi supunere; Promisiunea unei zile la ţară – proiect UE finanţat de primar; Perechea Boierească; Jocul aparenţelor; Iubita transfugului e nevasta securistului; (II) Pasiuni vinovate la Sfrijeni; Judecată şi Judecător; Cinstirea Stăpânilor şi Oaspeţilor – Începutul sfârşitului; Epilog pe plajă

Bordei românesc din 1860 (Wikipedia.ro) – inspiratie pentru Sfrijenii-Vlasiei

La vreme de cod portocaliu, ca să fiu şi eu măcar odată patriot, m-am hotărât să merg la mare. La Balcic. Spre sfârşitul lui iulie când nu se mai putea trăi de arşiţă, arunc la întâmplare în maşină ceva straie albe, crema de soare şi pornesc val-vârtej spre destinaţie GPS-ul îmi arată că voi fi pe plajă „peste 6 h şi 35 de minute” – inşallah.

Promisiunea unei zile la ţară – proiect UE finanţat de primar

După Autostrada unică, viraj dreapta acum pe Centura Bucureştiului şi tine-o spre Giurgiu. Nu mă aştept la nimic bun de la peisajul prăfuit şi plictisitor al Bărăganului. Dar după vreo 30 de kilometri depăşesc chinuit Calugărenii şi… minune! În dreapta şoselei, să fie la vreo 2-3 kilometri înspre nişte dealuri de departe văd înverzind o minune de codru des cu stejari bătrâni şi falnici. „Codrii Vlăsiei” – striga o voce din subconştient în timp ce Raţiunea mă pune imediat la punct „Aşa ceva nu există! Românul a îmblânzit de mult natura, de când cu cooperativizarea, ba a şi învins-o. Să-ţi pui pofta în cui de codri seculari, e doar Fata Morgana”.

Vedenia se încăpăţânează sa stea pe poziţie şi iată apărând în dreapta drumului o pancarta indicatoare cat un bloc cu patru etaje, invitându-mă ca „pentru decât (sic!) 39,90 euro” sa „trăiesc experienţa vieţii în unicul cătun valah, din toată Europa de Est, Sfrijenii Vlăsiei. O zi întreagă la Conac şi în bordeiele sfrijenilor… reclama bla bla… finanţare UE şi Primarul Giurgiului, tricolor şi stele…”.

Refuz plictisit minciunile dintr-o reclama aiurea dar în acelaşi timp mă trezesc virând brusc, înciudat pe mine însumi, pe aleea pietruită lungă de vreo doi kilometri şi flancată de tineri salcâmi, ducând cu siguranţă la Conac. Hm, patruzeci de euro nu m-au făcut pe mine. Sa vedem ce vor anume sa zică cu toată povestea asta…

La capătul aleii, acolo unde începe codrul, conduc pe sub o boltă înfiorată de stejari care nu lasă pic de rază de soare. Parcă temperatura a scăzut şi ea brusc şi o răcoare liniştitoare mă întâmpină. Continui rulajul mai prudent, cu geamurile deschise, depăşind un pârâiaş susurând – de unde vine pe seceta asta?! Am făcut bine că am redus viteza pentru că de abia apuc sa frânez în fata porţii grele şi impunătoare deasupra căreia o inscripţie pe un arc de fier forjat brâncovenesc îmi spune că sunt la „Conacul Sfrijeanu – Tradiţii seculare, munca şi supunere”.

Apar ca din pământ o ţărăncuţă cu pieptul zburdându-i în ia imaculată şi un flăcău în iţari şi opinci. Întind Master-Cardul prin geamul deschis, uitându-mă suspicios la picioruşele fine ale ţărăncuţei în pantofi italieni şi la un fel de Rolex care se iţeşte din cămeşa băiatului. Poarta se deschide cu scrâşnet şi în următoarele clipe rulez printr-o adevărată oază care înconjoară conacul; aleea dă roată şi mă opreşte taman în fata intrării principale sub o copertină cu vitralii. Un flăcău de casă se repede să-mi ia bagajele şoptindu-mi că peste un sfert de ceas fix voi fi primit de Măriile lor Boierii.

Îmi şterg sudoarea în răcoarea şi întunecimea holului gotic al conacului, prăbuşindu-mă câteva clipe pe sofaua de pluş din vestibul. Trebuie să fi aţipit de osteneală când mă trezesc aproape ridicat pe sus şi dus prin uşa impunătoare în încăperea de primire. Undeva la capătul încăperii se întrezăresc doua siluete în clar-obscur. Detalii discrete de aur străfulgeră ici şi colo. De afară se aud ecouri tremurate de muzică naţională.

Perechea Boierească Sfrijeanu

Nu am mai trăit niciodată ceva asemănător, spectacolul perechii boiereşti îmbiindu-mă cu un pahar de şampanie de pe o tavă de aur ce pare a fi veritabilă a făcut deja toţi banii de bilet.

Sărut mâna întinsă cu eleganţă de cea care cu o voce discret melodioasă se recomandă Estelle; după care îmi zgâlţâie mâna din coate un bărbat în toată firea îmbrăcat într-o combinaţie de strai de vânătoare – uniforma militară, recomandându-se cu detaşare: „Sfrijeanu, Stăpânul locului!”. Atât şi nimic mai mult…

Şampania, cu un buchet nemaiîntâlnit trebuie ca şi-a făcut efectu-i năucitor asupra trupului meu chinuit de canicula unei luni întregi. Dialogurile politicoase pe ton scăzut trec undeva în planul doi al conştiinţei mele. O senzaţie necunoscută, crescând în intensitate, începe să mă angoaseze.

Ţinându-mă cu greu în echilibrul, ridic ochii gândind că trebuie să fie ceva în neregulă cu Boieroaica Estelle. Chiar sfârşit cum mă simt, din vasta mea experienţă şi cunoştinţele solide în domeniul etologiei, sunt convins că există ceva la această femeie, a cărei vârstă însă îmi este imposibil sa o ghicesc, care poate fi un potenţial pericol pentru orice mascul homo sapiens indiferent de vârstă – să zicem intre doi şi o sută de ani. Să nu fiu înţeles greşit. Amfitrioana mea nu are nimic periculos, provocator sau necuviincios în ţinuta ei, în mişcările şi glasul care trădează „doar” o desăvârşire pe care nu cred că am întâlnit-o vreodată. Prezenţa ei este cât se poate de sobră şi reţinută chiar, iar tonul vocii echilibrat şi elegant, fără emfază sau provocare. Singura discontinuitate care rupe echilibrul pe care îl degajă, apare în priviri.

Ochii, sau probabil numai irisul lor, sunt de o frumuseţe nepământeană. Privirea îi este amplificată de un zâmbet asimetric, o grimasă atât de discretă încât nu depăşeşte un milimetru în retragerea muşchiului feţei. Dar anomalia e suficientă pentru efectele secundare. Acestea nu sunt induse  niciodată în prezenţa ei, ci deabia după o firească despărţire. Senzaţii apăsătoare, imposibil de localizat şi definit în suflet care i-ar putea bântui pentru totdeauna pe nefericiţi fară ca vârsta lor să conteze, aş zice de la doi la o sută de ani care au întâlnit-o. Nu vor şti de ce… va fi doar o angoasă care dacă s-ar traduce în cuvinte, deşi nimeni nu va reuşi, s-ar rezuma la o dureroasă şi ireversibilă lipsă. Fără să-şi închipuie, sau s-o dorească, va chinui prin absenţa ei.

Mai revenindu-mi în răcoarea salonului mă concentrez asupra unor lucruri mai serioase: aici s-a plătit bilet, să fiu numai ochi si urechi să am ce povesti. Nu mă simt avizat, antrenat cum sunt în toate tacticile şi practicile terapeutice menite să controleze toate dedesubturile sufletului – corpul omenesc, inclusiv sufletul este o sumă de computere electro-chimice.  De restul să-si facă griji adolescenţii în criză de ifose sau bărbatii musculoşi necopti la minte – e lumea plină.

Jocul aparenţelor

Las pentru o clipă laoparte atmosfera îmbietoare a salonului pentru a vă relata câteva amănunte picante despre perechea boierească şi aşezarea pe care o stăpânesc, lucruri aflate de mine ulterior – din surse confidenţiale!

Estelle este strănepoata unei boieroaice din Odesa, Nina Aritonovna

Estelle este strănepoata unei boieroaice din Odesa, Nina Arnautovna, al cărei tată avea mii de hectare în Basarabia. Nina a primit o educaţie aleasă în vestitul Pension de Fete din la Odesa. Chipul ei, dintr-o fotografie veche de o sută de ani, trădează o frumuseţe misterioasă, voalată de o tristeţe abia vizibilă (pe spatele pozei cineva a scris în ruseşte „bolnavă” – era pe la 15 ani când Nina se pare că i-a explodat la câţiva paşi în faţă un fulger globular, după care a fost mereu suferindă). Nu aş fi amintit de toate detaliile daca nu aş fi convins cât de mult a moştenit-o genetic chiar şi cultural, strănepoata.

Printr-un concurs de împrejurări, familia a rămas în România după instaurarea Uniunii Sovietice. Nu şi-au mai revăzut niciodată rudele. Mama i-a ales nepoatei numele Estelle, într-o perioadă când în România se potolise prigoana împotriva burghezilor. A fost din partea mamei un fel de protest, care, prin numele dat fiicei a pecetluit-o pe aceasta într-o sferă inaccesibilă.

Familia a trăit la Piteşti, când, în perioada Epocii de Aur, Estelle îl cunoaşte pe tânărul Sfrijeanu, pe atunci nu „boier” ci simplu ofiţer. „Un securist nenorocit”, cum îl numea mama Estellei, uitând ca ea însăşi îşi aruncase fiica în braţele lui: „cum ai să te descurci ca o amărâtă profesoară de limbi străine, filologie şi filosofie într-un nenorocit de cătun!?”. Pentru Estelle nu fusese nici o problemă să stăpânească la perfecţie cele şapte limbi şi să cocheteze cu ideile care s-au perindat prin istoria filosofiei, zâmbind superior la unele din ele. Dar mama „ştia” că asta e prea puţin.

Sfrijeanu, în fine, „om dintr-o bucată” şi bărbat şarmant până pe la 35 când, ca mulţi bărbaţi din Europa de Est, a început să se cam buhăiască. Ochii i s-au bulbucat, a apărut chelia… mă înţelegeţi…

Filosofia lui de viaţă se reduce la dispreţul total pentru folosirea cunoştinţelor intelectuale la altceva decât obţinerea unor avantaje materiale, putere şi statut social. A fost întotdeauna iritat de orice alte „aiureli”. Pe femeile care discută filosofie de exemplu, sau cântă la pian, le numeşte dispreţuitor „curve”, iar pe bărbaţii care citesc sau scriu poezii, ştiu limbi străine… „tembeli”. Viata e şi aşa destul de complicată, aşa că e bine sa ai concepţii simple după care sa te ghidezi. Pentru că „nu e prost”, Sfrijeanu nu pierde ocazia de a-i umili pe aceştia, expunându-i în public la rafale de agramatisme şi bădărănii. După care parează cu măiestria unui militar lăsându-i în offsite încercând tot ei să se scuze.

Şi pentru ca cei mai mulţi dintre ei aveau sa-i fie într-un fel sau altul „obligaţi”, aplica întotdeauna tacticile pentru a-i face tocmai pe ei să se simtă prost: „hai domnule, doamnă, ia mâncarea cu mana, că doar toţi suntem ţărani, ce-ţi mai dai atâtea ifose”. Nefericiţii trebuie sa i se adreseze cu pluralul politeţii pe când el ii tine cu „băieţică” că pasa-mi-te el a mai bătrân. „Intelectualii” care au avut de-a face cu el trebuiau să-şi ceara scuze şi că „apa fierbe la 100 Celsius”. „??? N-am auzit!” e replica cu care ii blochează.

Viata Estellei ca parteneră pe vecie a Sfrijeanului a fost însă îndestulată pana la „Revoluţie”. Lucrător la Paşapoarte, locotenentul avea clientela lui de „turişti de unică folosinţă”. O ştampilă de RFG (dus) pe paşaport era răsplătită cu un videorecorder care la rândul lui putea fi uşor transformat (după câţiva ani buni de folosire) într-o Dacie (model original) nou-nouţă. „Fraierii” care se mai şi întorceau cotizau cu cafeaua, adidaşii, aurul, blue-jeans şi toate celelalte bunuri de folosinţă din gospodăria încercată de nevoi a ofiţeraşului. Între timp, acesta a mai făcut o pereche de facultăţi (dreptul şi istoria erau specialităţile favorite ale ofiţerilor români) cu doctorate cu tot. Şi gurile rele mai spun că în cei zece ani de negură de dinainte de „Revoluţie” mai şi agonisise acolo ceva dolari, câteva sute de mii.

Viaţa perechii se scurgea liniştită. El cu misiunile şi chefurile cu „relaţiile”, ea pune-te masă şi strânge-te pană spre dimineaţă, răsplătită cu glumele lui nesărate de faţă cu  oaspeţi care deveneau stâlpii casei: „ştiţi, nevastă-mea nu e ca NOI (rânjet cu înţelesuri şi hohoteală)” atunci când el îi îndemnă să-şi lingă fără jenă degetele şi să stingă cu încredere mucurile în ceşcuţa de Alvorada. La aceste provocări Estelle găsea de cuviinţă să înghită în sec.

Printr-o minune inexplicabila, Sfrijeanu trebuie să fi fost singurul pământean insensibil la farmecul zâmbetului ei nevinovat. Suficienţa instinctului posesiunii? Sau ură pentru „slăbiciunile şi ifosele ei caraghioase”, apucăturile de „curvă”, cum le numea în sinea lui?

Pe vremea aceea conceptul de emancipare la Omul Nou din România Socialistă era… altfel. Estellei, moştenind atitudinea strictă a femeii ruse faţă de soţul pe care i l-a hărăzit Cel de Sus, nu i-ar fi trecut – afectiv – prin cap că ar putea exista şi o altă viaţă pentru ea, fără ca să „trădeze” o promisiune sfântă. Considera cazul consumat pentru totdeauna şi orice dialog cu ea însăşi de prisos.

Un singur lucru o îngrozea, ideea unei progenituri, nişte sfrijeni în miniatură care să bântuie prin toată casa că nişte maimuţe sălbatice şi, mai târziu, poate, să o ia şi ei peste picior. Nu se aştepta la nimic bun, iar momentele de intimitate erau un fel de mers pe sârmă fără plasă de siguranţă, dacă mă înţelegeţi. Necruţătorul Decret nu lăsa loc nici pentru cel mai mic pas greşit. Dar, ca printr-o minune, perechea nu a avut niciodată copii.

Ca să nu o mai lungim. Iată că vine şi Revoluţia şi, un an mai târziu, învârtindu-se pe străzile Bucureştilor, Sfrijeanu, excitat de ideea că va putea da o folosinţă „agoniselii de o viata”, cum o numea, dă nas în nas cu un inginer şi inventator excentric din Elveţia – Ozan van Prenegaard. Se împrietenesc şi la o beţie la Carul cu Bere au o viziune colectivă stranie, un „proiect”. Cum Sfrijeanu era un patriot desăvârşit, curgându-i balele mai ales după epoca voievozilor valahi (era şi Doctor în Istorie), plămădeala minţii lor este un fel de sat de vacanţă dar „pe bune”. Aveau sa conceapă şi realizeze un cătun, un fel de falanster în care aveau sa locuiască 30 de familii (orăşeni recrutaţi dintre şomeri, idealişti, aventurieri şi alţi fraieri). Locul avea sa se numească „Sfrijenii Vlăsiei”, sa fie plin de nostalgia locurilor din urmă cu sute de ani, să fie autentic, să aibe Stăpâni, o pereche de boieri şi să atragă „turişti americani şi elveţieni cu duiumul, că ăştia nu au istorie şi locuri frumoase cum avem noi„.

În nici doi ani de zile, un teren era concesionat prin intermediul Primarului Giurgiului, undeva pe şoseaua Bucureştilor pe stânga, lângă un fost CAP, fost conac. Sfrijeanu a făcut renovare masivă cu materiale ieftine (furate sau deturnate de pe la şantiere). Au fost construite treizeci de bordeie adevărate, un fel de bătătură centrală unde s-a mai ridicat şi o cârciumă şi o „clădire de birouri” din bârne, arătând ca pe vremea lui Brâncoveanu, pentru şcoală, prăvălie, dispensar. O căruţă rapida „camion” de mare capacitate cu cai vârtoşi făcea legătura cu „capitala”. Oamenii au fost adunaţi prin mica publicitate şi televiziune. Au semnat un contract pe viaţă pentru masă, casă şi salariu fix 10000 lei pentru toată familia (bani mulţi pe atunci). Inginerul Prenegaard i-a trimis la un curs de specializare făcând din ei ţărani veritabili, după chipul şi asemănarea Sfrijeanului, care s-a autointitulat boier şi stăpân al locului. Se pare ca „sătenii” au fost şi supuşi la microlobotomii cu celule stem la o clinică din Elveţia (Dignitas?) – unii zic ca da, alţii zic ca ba.

În „instruirea de specialitate” a intrat şi o formă de „dezalfabetizare”, sfrijenii începând să vorbească o românească proprie, dialectală, cu agramatisme arhaice. Nu a trecut mult şi au început sa creadă că aceea este adevărata limbă română. La bagajul lor de cunoştinţe şi concepţii de viată, extirpat după poruncile riguroase ale Sfrijeanului, acum Boierul sau Stăpânul Locului, s-a adăugat şi mentalitatea originală a acestuia, dispreţul şi aerele de superioritate faţă de „curve” şi „tembeli”. Aceste lucruri aveau sa fie de acum încolo şi Biblie şi literă de lege. O nouă societate se născuse.

Sfrijenii Vlăsiei erau gata de dat în folosinţă. Mai lipseau tocmai stejarii seculari ai Vlăsiei şi pârâiaşul susurător. Cu aprobări şi bani mulţi daţi în stânga şi-n dreapta, au fost aduşi cu elicopterul atâţi stejari seculari de câţi era nevoie (nu pe gratis). Un sistem de acumulare pentru irigaţii a fost declarat „abandonat” şi „privatizat”, după care apa a fost dirijată pe căi împotriva naturii până în mijlocul cătunului, pe sub umbra copacilor. în curând au apărut şi sălbăticiunile, râşi, mistreţi, cocoşi de munte, dropii, broaşte ţestoase şi câte şi mai câte (animale din specii protejate, luate şi ele cu japca).

În martie al lui 2004 Sfrijenii Vlăsiei îşi aşteptau oaspeţii, turişti străini care ne vizitează ţara. În ciuda campaniei publicitare enorme, au venit doar câţiva rătăciţi, confuzi sau excentrici cărora li se urâse cu binele prin staţiunile de beţie din Spania şi Grecia. La momentul acela inflaţia galopantă a originalei economii româneşti era în toi. Salariul pe viaţă al sfrijenilor ajungea acum pentru două PET-uri cu Coca-Cola. Sfrijenii erau captivi pentru veşnicie. Totodată, aveau tot ce le trebuia. Nu plăteau chirie, mâncare se făcea din belşug pe moşie, băutură era şi din asta. S-au consolat şi în câteva luni lumea lor se limita la cei câţiva kilometri pătraţi, ceva mai puţin decât Monaco. Nu se mai sinchiseau de ce fuseseră înainte: surori medicale, un medic, o educatoare, câtiva maiştri, stungari, ţesătoare, o vânzătoare de Aprozar pusă pe chiverniseală, dar şi bijniţari convertiţi. Cercul se închisese pentru totdeauna.

Pasiuni vinovate la Sfrijeni

Sunt trezit iar din reverie şi îmbiat să dăm o tură prin sat.

Fac însă prostia să mai zăbovesc o clipa la discuţii în salon. Aşa, după obiceiul romanesc, mă apuc să mă plâng Boierului, tocmai pentru ca mi se pare a fi şi un om de afaceri şi gospodar priceput, de frustrările noastre ale celor de afară că unii compatrioţi nu ascultă de sfaturile noastre înţelepte care ar prinde atât de bine în tranziţie. O ţin una şi bună cât de îndurerat sunt când vad colţişoare din tare neglijate mai mult decât ar scuza în tranziţie. Continuu plin de elan, dar nu îmi scapă o grimasă de „cod galben” a Boieroaicei. Prea târziu…

Boierului i se injectează ochii mai rău decât am văzut chiar la Bardul Păunescu – om amar la mânie – şi intră de tot în convulsii: „Voi ăştia, transfugii şi apatrizii, ce ifose şi pretenţii aveţi!? Crezi că noi nu suntem patrioţi? Vă daţi de ceasul morţii cu „Patria” de parcă a fost un fel de iubită a voastră! Şi noi suntem patrioţi, dar vrem mai întâi să vă dam o lecţie. Iacă aşa, o s-o batjocorim şi neglijăm cât de mult vom pofti, să vă intre în cap că „iubita” asta e acum nevasta noastră legitimă – arată retoric spre Estelle, ca şi cum ar vrea să explice mai bine noţiunea pe un material didactic – care se face şi mai mică şi priveşte preocupată în zări.

Până când veţi dispărea voi, după care o să ne apucăm noi de treabă cum ştim mai bine. Și să mai ştii că iubita asta a voastră nu e vreo sfântă cum vă închipuiţi, e perversă de tot, nu se satisface decât dacă o umileşti când sunt fraieri ca voi de faţă. Facem ce vrem cu ea. OK?”.

Simt că îmi pierd aerul. Vorbe şi replici îmi năvălesc miile la gură fără să poată ieşi. Probabil că m-am înroşit la faţă şi am ochii bulbucaţi de furie iar din gură îmi ies doar nişte behăieli „beee, băăă, băhăăă, băhăhăăă…” Dracu’ m-a pus!? În următoarea clipă întâlnesc privirea Estellei, umbrită de tristeţe. Mă liniştesc că prin minune. Cât de penibil am putut fi… în fond, omul ăsta are dreptate… a fugit puiul cu aţa.

Apariţia Feciorului potoleşte spiritele că prin minune. Boierul, din nou freş şi jovial îşi reia misiunea de gazdă onorabilă (şi plătită). Vom lua un prânz ţărănesc la cârciumă, după care la ceasurile două vom asista la o judecată sătească. Mi se explică cum că e vorba de un caz adevărat.

Va urma…

Acest articol a fost publicat duminică, 2 septembrie 2012 la rubrica Divertisment.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.