ACUM.TV

Spre amurgul lui august, plajele Coastei de Azur devin ceva mai respirabile; poţi să-ţi întinzi anatomia pe un petic mai larg de nisip, iar când te paşte vreo aţipeală subită, nu rişti să-ţi rătăceşti lăbuţele pe prosopul vecinilor. Momentul e propice meditaţiei pe fundalul sonor şi monoton al valurilor care se duc şi revin aidoma gândurilor. Gândurile, aceşti copii liberi, fără tabuuri, fără limite şi, mai cu seamă, slobozi de orice supuşenie. Dresorii de gânduri, sunt, pentru mine, specimene aparte. Pare mai mult o laudă de sine şi, chiar dacă există, îi numeri pe degetele unei singure mâini.

Alături de mine, un cuplu cu aparenţe civilizate şi cu epidermele albe de te dor ochii, abordau o discuţie pe tema pomezilor de bronzat. Doamna, discret nemulţumită, pretindea că pomada ar fi prea grasă şi prea parfumată, importată de pe cine ştie ce meridiane, fiind prea ieftină ca să facă banii şi că ar fi trebuit cumpărată direct de la L’Orèal, din Piaţa Operei, etc., etc. Nu mai puţin de o oră, emulsia de bronzat a făcut obiectul unei veritabile evaluari de calitate – preţ, doamna părând o fină cunoscătoare în materie de cosmetică. Eu simulam un fel de relaxare, indiferent, chipurile, la o conversaţie atât de anostă. Nu ştiu de ce, dar mă aşteptam ca această creatură de vis, cu picioare interminabile, talie de viespe şi chip de „îngeroaică” blondă, să emită şi câteva vorbe de duh, dat fiind că îndoise pagina unei cărţi cu titlu inteligent: „LA PUISSANCE ET LA FRAGILITE” de (cunoscutul doctor?) Jean Hamburger. Alături, un bărbat cu tâmplele uşor încărunţite, fizic de atlet, o lulea stinsă în colţul gurii, citea Le Figaro, ţinând la o oarecare distanţă, pentru a evita, probabil, ochelarii. Despre crema de bronzat, răspunsurile lui erau de o sfântă concizie: da scumpo, nu iubito, de ce crezi tu că-i atât de ieftină?…, toate astea strecurate prin celălalt colţ al gurii, opus lulelei.

Cele câteva momente de tăcere, începuseră să mă îngrijoreze, gândind că esenţialul conversaţiei n-o să mai aibă loc şi că bătaia soarelui matinal, din ce în ce mai agresiv, îmi va îndepărta distinşii vecini. Câtuşi de puţin. Duduia, şi-a reluat lectura, întreruptă din când în când de reflecţii ceva mai „structurate”:

– Georges, ce interes ar avea Hélène să se agaţe de gâtul lui Alain, când ăsta-i îngropat în datorii ?

– Draga mea, tu ai în cap tot timpul ideea interesului. Încetează să vezi orice scop interesat. Contemplă marea şi uită de interes. Adevărata contemplaţie este întotdeauna dezinteresată. Nu vezi cum te frământă faptul că Hélène sare în braţele lui Alain? De ce n-ar face-o din pură compasiune sau generozitate?

La care Carmen, un pic şifonată:

– Tu scoţi mereu repertoriul idealist cu care m-ai sedus, Georges. Adu-ţi aminte ce spunea La Rochefoucauld : „Ceea ce apare ca generozitate, nu este, deseori, decât o ambiţie deghizată care dispreţuieşte micile interese pentru a parveni la cele mari.”

Să-l contrazică pe La Rochefoucauld, Georges ar fi comis o „crimă de lèse-majesté ” ce nu i-ar fi căzut deloc bine distinsei companioane. Astfel, cu un zâmbet maliţios şi-a pus Le Figaro pe faţă, preferând tăcerea şi muzica valurilor şi… a gândurilor.

Carmen, nesatisfăcută de argumentele filozofice proferate de Georges, a trecut scurt la realul imediat:

– Nu înoţi astăzi, parcă aşa te lăudai, nu? De ieri, te tot plângi de oboseală, de-ai zice că ai venit de la Paris pe jos. Aseară, te-ai culcat la nouă cu acelaşi pretext, obosit, obosit, obosit…

– N-ai impresia că exagerezi Carmen? Ştii doar cât am avut de lucru la bancă cu dosarul B, gata să ne dea peste cap tot consiliul de administraţie. Tu, cu pilula între dinţi, eşti gata în orice moment să apeşi pe butonul macaralei hidraulice a erecţiei. Probabil asta vizează obsesia aluziilor tale la oboseală!?

– Georges, nu-i vorba de nici o macara şi de nici o erecţie, eu văd însă ca marea te leneveşte, îţi dă somn şi poftă de mâncare şi, ceea ce mă nelinişteşte mai mult, este brioşa ta(burta) care creşte văzând cu ochii. Trebuie să faci ceva, Georges! Un director de bancă tânăr şi prezentabil trebuie să fie zvelt şi sportiv ca Sarko, gata să alerge maratonul de la New York ca Leotard, fostul Ministru al apărării, să joace basket ca Obama, sau să practice karate ca Putin. Pectoralii tăi de efeb n-au nimic de-a face cu această protuberanţă grasă. Moda burţilor impunătoare nu se mai poartă, sau numai atunci când vârsta le ignoră.

– Îmi alterezi vacanţa Carmen. Ce pot să fac cu penibilul acesta de apetit?

– Hai, Georges, vino să-ţi arăt ce-i de făcut.

Sunt mai mult ca sigur că delicioasa Carmen era un produs al gimnasticei de sală. Desenul corpului ei era epurat de orice excedent ne-estetizant. Georges ar fi fost capabil să urmeze orice poruncă, numai să-şi poată afişa prezenţa alături de ea.

Văzându-i îndepărtându-se, mi-a venit în minte un exerciţiu simplu, în apartament, la hotel sau în ospeţie, care menţine abdomenul plat, sau îl aplatizează când e cazul:

a) Întinşi pe spate, se introduc lăbuţele picioarelor sub un fotoliu, sau sub o canapea. La început, cu genunchii îndoiţi, se ridică şi se coboară trunchiul spre genunchi, cu braţele întinse la orizontală. Pentru a obţine un efect maxim, se demarează exerciţiul cu spatele curbat redresându-se progresiv. După ce se ajunge la executarea exerciţiului de 10 ori, fără tremurături, se trece la varianta doua:

b) În aceeaşi poziţie, se încrucişează braţele în spatele capului şi se reia exerciţiul de zece ori. Este firească – după repetarea mişcărilor – apariţia febrei muşchiulare în regiunea abdomenului. Dar, cum se spune: „cui pe cui se scoate”. Continuând exerciţiul, febra se evacuează de la sine.

Imaginaţi-vă nu cu, ci fără burtă la soare, pe nisipul fin de la Mamaia, făcând să se profileze pe abdomenul bronzat, marele şi micul oblic, muşchii care pun în valoare estetica fizică ce ne-ar permite, la rigoare, şi o „filozofie” de doi bani…

Acest articol a fost publicat duminică, 2 septembrie 2012 la rubrica Dincolo de trancaneala.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.