Cine dintre noi nu are amintiri din trecutul comunist al existenţei sale, care revin pe neaşteptate în actualitate, fără să le fi chemat nimeni, printr-un soi de asociaţii determinate de sechelele afective ale acelei epoci, mai ales dacă are o vârstă a cărei primă cifră ar fi cam… de la 4 în sus? Teribilele poveşti pe care le auzeam despre temuta instituţie pre nume „Securitate” ni se păreau incredibile, până când deveneam noi înşine câte un personaj (secundar, în cel mai bun caz şi principal – în cel mai rău), al vreunei astfel de poveşti.
Cele mai serioase şi mai şocante erau – şi au rămas, desigur, cele legate de viaţa personală. În ceea ce mă priveşte, acele amintiri îmi revin în minte doar după ce au fost prelucrate de umorul care mi-a fost inoculat chiar din copilăria mică de către tatăl meu, ca „element primordial” al educaţiei mele spiritual-intelectuale.
Prin 1975, m-am înscris, după vreo şase ani de meserie ca profesoară de franceză, la Facultatea de Filosofie, luând din nou drumul Universităţii ieşene. Cine îi ironizează pe cei care au făcut o facultate la fără frecvenţă, habar nu are despre ce vorbeşte! Cu noi, cei de la „fefe”, exigenţa era de nu ştiu câte ori mai mare decât faţă de cei de „la zi”. Se pornea de la premisa că vin acolo toate „loazele” care n-au intrat „la zi”, ori toţi handicapaţii intelectual. La fiecare început de semestru primeam acasă o broşură-bibliografie cu câteva zeci de titluri la fiecare disciplină, fiecare profesor fiind convins, pesemne, că tot timpul de care dispune studentul de la fefe pentru studii trebuie rezervat obiectului său. Astfel încât s-a dezvoltat o adevărată „bursă” a caietelor de notiţe, din care studenţii de la zi mai scoteau şi ei un ban cu nefericiţii de la fără frecvenţă. Ba chiar „caietele de conspecte”, pretinse la examen de unii profesori, erau şi mai scumpe! De asemenea, la sfatul unor colegii din anii mai mari, ni s-a recomandat ca la unii profesori, cu care examenele erau adevărate „cuie”, să facem în aşa fel încât să ne ducem la cursurile lor de la zi şi chiar la seminarii, la care să ne facem chiar remarcaţi, căci multe repetenţii la ff. aveau pe conştiinţă respectivii profesori. Ceea ce am şi făcut, mai ales că personal, nu mă simţeam în stare să învăţ singură logica, iar pe cea matematică, în anul II – nici atât.
M-am împrietenit imediat cu „puştanii” de la zi, dintre care cea mai mare parte aveau chiar vârsta elevilor mei. M-am străduit – ca şi ei – să nu mă simt ca „măgarul între oi”. De la un an la altul, eu cumpăram, sau copiam săptămânal notiţe de la ei şi în schimb, programa şi profesorii fiind aceiaşi, ei aveau cadou de la mine caietele de conspecte, fiindcă n-aveam inimă să iau vreun ban de la vreunul, deşi s-au oferit să mi le cumpere.
Prin anul al III-lea, am dispărut o vreme din „peisaj”, fiindcă m-am îmbolnăvit de vărsat de vânt, „importat” de fiul meu de la grădiniţă, şi să faci boala asta la 32 de ani, zici că ţi-a venit sfârşitul! Dar colegii veniţi să mă viziteze, mi-au transmis să nu cumva să mai cumpăr caiete de cursuri de la tânărul T. (le preferam, fiindcă avea un scris foarte citeţ) şi nici măcar să nu-i mai răspund la salut, fiindcă altfel, deşi toată grupa mă simpatiza mult, ar fi fost nevoiţi să mă „boicoteze” ca şi pe T., care fusese demascat ca un patentat turnător la „secu”…
„Victima” a fost prietenul nedespărţit al lui T.,un tânăr maghiar, care şi-a permis să-şi „dea drumul la gură” faţă de el, cu toată încrederea. Tânărul respectiv a trebuit să viziteze un psihiatru, după şocul suferit, şi singura care a rămas în relaţii cu T. a fost o fată care ţinea morţiş să se mărite cu el. După încheierea anului, într-adevăr, s-au căsătorit şi s-au transferat în alt centru universitar.
Tot atunci am ajuns şi eu, tot prin transfer, la un aşa-numit liceu „cu profil”. De şcoala aceea răspundea un ofiţer de securitate, care „supraveghea” tot ce se întâmpla acolo, printre elevi şi profesori. Chiar şi elevii, când îl vedeau intrând pe poarta şcolii, exclamau: „Uite, iar vine securistu’ ăla”.
Într-o zi, către sfârşitul anului, când tocmai mă pregăteam să plec acasă fiindcă îmi terminasem orele, vine un pedagog să mă anunţe că tov. ofiţer X. mă aşteaptă în cabinetul directorului. N-am înţeles de ce pedagogul s-a luat după mine, iar când a deschis uşa cabinetului, m-a înşfăcat de braţ, spunându-i „am adus-o” persoanei instalate pe fotoliul directorial. Deşi îmi bătea inima de teamă, l-am apucat cu vădită silă de mânecă pe pedagog, i-am îndepărtat mâna ca pe-un şobolan, cu întrebarea: „De ce pui mâna pe mine, tovarăşe Ş.”, iar spre celălalt: „Sunt cumva arestată”? Acela a zâmbit şi mi-a răspuns că nici vorbă, că aşa e tovarăşul, mai… glumeţ, şi l-a poftit să ne lase singuri „N-am îndrăznit, de faţă cu dv., să-i spun cu cine să mai facă glume din astea”, au fost primele cuvinte pe care le-am rostit. Le-a spus „tovarăşul ofiţer”, desigur aplicând tactica de-a „sparge gheaţa” . Eu mă temeam să nu mă întrebe de bancurile politice care se mai strecurau în pauze, când se aduna „gaşca fumătorilor” în locul special rezervat.
Dar nu, nici pomeneală, m-a prevenit că doreşte să discutăm despre gravele abateri ale unor colege de-ale mele, divorţate, de la „morala socialistă a omului de tip nou”. A numit apoi vreo două-trei colege, care într-adevăr, divorţate, fără copii, se cam… încurcaseră cu nişte profesori-maiştri, însuraţi, unele nu chiar „dezinteresat”, fiindcă la salariile de-atunci, aceia le mai şi ajutau să termine luna! Astfel încât, tovarăşul ofiţer mi-a cerut amănunte despre respectivele „cazuri”. Am arborat imediat mutra mea parşiv-inocentă şi i-am spus că din câte văd, mai informat este el decât mine, fiindcă eu habar nu am despre ce vorbeşte, că aud pentru prima oară relatările d-sale! Că poate întreba toţi ceilalţi colegi, dacă eu particip vreodată la bârfele din cancelarie, că am o singură prietenă printre toţi colegii, şi aceea, cu mult dinainte de-a deveni colege, şi că eu am cercul meu de prieteni din afara şcolii, iar cu colegii, sunt prietenă cu toţi, dar cu nimeni „în confidenţe”, totul fiind la mine o chestiune de educaţie.
Văzând că nu poate „scoate” nimic de la mine, mi-a amintit că şi eu eram o divorţată, dar că nu a auzit nimic despre mine, astfel încât „ce părere aveam despre atitudinea neprincipială a colegelor mele”? I-am răspuns că în general, eu nu judec pe nimeni şi că oricum, eu sunt acolo ca să-mi educ elevii, nu colegii. Dacă eu aş face ca ele, a fost următoarea întrebare. I-am răspuns că nu, dar în primul rând, datorită caracterului meu cam individualist, independent, cât şi faptului că mă cunosc foarte bine şi că într-o relaţie, n-aş suporta pentru nimic în lume să fiu „vioara a doua”, fiindcă eu aştept de la o relaţie să fiu fericită, nu să sufăr „câineşte”. Am adăugat că, chiar şi atunci când îmi place o persoană masculină, dacă-i văd o verighetă pe mână, asta e pentru mine cel mai bun antidot… antiromantic!
În momentul acela, deşteptul şi-a acoperit automat dosul mâinii stângi cu cea dreaptă, iar eu am spus „dar nu e cazul, tovarăşe ofiţer”. Nu ştiu ce curaj am avut! Când am ieşit de-acolo, m-am oprit glonţ la o bună amică ce locuia la doi paşi de şcoală şi i-am spus să-mi dea imediat un păhărel cu ce-avea mai „spirtos” în casă, fiindcă altfel, fac un infarct la uşa ei. Asta a speriat-o cel mai mult, cunoscând bine relaţia mea… rece de tot cu alcoolul!
Domnul ofiţer a mai încercat nu o dată să mă tragă de limbă în privinţa colegilor mei, dar cu la fel de mult succes ca şi prima oară. Chiar înainte de a obţine paşaportul pentru plecare m-a chemat să mă pună să semnez o declaraţie precum că voi rămâne loială statului român, că nu voi divulga secrete de stat şi nu voi defăima politica PCR. După aceea, mi-a strâns mâna şi m-a rugat ca, de voi mai veni în vizită în România, să… nu-l ocolesc! M-am şi grăbit să-i îndeplinesc rugămintea, până astăzi!
Da, azi pot amuza aceste istorisiri, dar credeţi-mă, la vremea când au fost trăite, emoţiile pe care le-au stârnit au fost absolut… negative şi nocive! Iar ca să le „prelucrezi”, ai nevoie, desigur, de un vagon de umor!
… gravele abateri ale unor colege … divorţate, de la „morala socialistă a omului de tip nou”… tovarăşul ofiţer mi-a cerut amănunte despre respectivele „cazuri”…
Aceste relatari nu pot decat sa umple de o amaraciune si revolta care se poate si amplifica in decursul timpului. Poate parea un paradox, pentru ca insasi autoarea articolului indica o stare sufleteasca de amuzament ca posibil leac terapie pentru traume din trecut. Am tot respectul pentru asta, pentru ca avem tot dreptul sa ne protejam integritatea mai ales impotriva acestui tip de agresiuni.
Dar trecerea timpului ne-a ajutat (pe unii dintre noi, si pentru prima data) sa punem aceste agresiuni pe o scara a gravitatii mai inalta. Pentru ca atunci poate nu ne trecea prin cap sa contestam dreptul unui ofiter sa intre in viata intima a unor oameni. Mentalitatea aceasta (a hiper moralitatii) era mai veche decat comunismul, indraznesc sa spun, dar i-a priit de minune si acestuia care a inclus-o in instrumentarul de intimidare a cetatenilor.
Acum, in lumina drepturilor individuale pe care stim ca le avem (oare suntem constienti cu totii?) aceste agresiuni apar ca fiind si mai grave.
Un tanar adult (sic!) de 32 de ani (astazi la aceeasi varsta multi au ca idealuri sa mearga pe skateboard si se tatueze sa se uite la Batman etc) persoana inocenta sub aspectul legii (,,martor” si nu inculpat) sa trebuiasca sa fie pus in situatii-limita astfel ca dupa aceea sa alerge sa se confeseze total ravasit unui prieten… In ce societate monstruoasa am trait fara ca macar sa fim constienti de toata gravitatea actelor la care eram supusi, in proportii diferite dar aproape intoteanua mult prea mult? Din cauza confuziei, unii nu au fost numai pasivi, ci au dat o mana de ajutor mai zelosi decat insisi securistii, ca pedagogul cu pricina care ar merita sa fie cinstit facandu-i numele public.
Si, ca si cum nu ar fi de ajuns, mai exista si in prezent indivizi care indraznesc sa scuze si sa justifice agresiunile (chiar relativ marunte) ale aparatului la adresa cetatenilor.
O lauda i se cuvine autoarei pentru tinuta articolului, pentru detasarea cu care povesteste. Iata pe cine agresau securistii dar, mai ales, unii dintre concetatenii zelosi, care de fapt s-ar fi putut abtine, pentru ca nu aveau neomenia inscrisa pe fisa postului.
„Morala socialistă a omului de tip nou” – mă înfior. Pentru mine, atât cât am cunoscut-o, perioada aceea a fost noapte şi frig, la propriu şi la figurat. Dar spre deosebire de autoarea aticolului, n-am căpătat încă binecuvântata detaşare. Sunt încă „acharnée”. Securitatea care ţi se inflitrează în casă, în viaţă şi în suflet, aparent „gratuit”, este încă o realitate – vă vine să credeţi? Cică veghează să nu se întâmple neîntâmplatul, să sară iepurele din neaşteptat, aşa că monitorizează toată suflarea. Nu că, personal, aş avea ceva de ascuns, dar abolirea dreptului la intimitate, sub lozinca „singurătatea macină” (Amélie Poulain, dac-aţi văzut filmul), tot mi se pare odioasă.
Îmi doresc să râd, uneori. De pildă odată, vorbind la telefon, noaptea târziu, cu sora mea, conversaţia ne-a fost întreruptă de o sirenă de ambulanţă. De unde se aude: „De la tine?” – „Nu. Eu credeam că de la tine…” – „Nu.” Şi de atunci, ori de câte ori ne luăm la revedere, la telefon, le urăm şi „băieţilor cu ochi albaştri” noapte bună, uşoară şi liniştită – civilizat, nu? Dar tot nu înţeleg qui prodest atâta vigilenţă. Nici nu vreau să înţeleg. Noapte şi frig.
Cristina,
Situatia cu telefonul poate fi inceputul unei piese de teatru. Exact asa am perceput-o din povestirea ta scurta.
Poate vei scrie acea piesa intr-o buna zi. Deocamdata o traiesti 🙁
Nu stiu daca mai puteti intelege perioada aceea. Rodica Grindea are darul de povestitor, adica nu mai este nimic de slefuit in scrisul ei,este clar prin ce a trecut .
In mod constant eu personal am fost tinuta sub supravegherea securitatii , datorita faptului ca fratele meu”vorbea”la vocea americii, Europa libera si BBC”, ARTICOLE IMPOTRIVA REGIMULUI LUI cEAUSESCU, ascultate de mare parte din populatia Romaniei.Primeam des noaptea telefoane cu injuraturi, aveam colegi care ma urmareau si dupa revolutie unul dintre ei chiar mi-a confirmat asta,etc, nici nu vreau sa-mi mai amintesc. Dupa ce am divortat, am facut cerere de plecare in Israel impreuna cu fiica mea. Postelnicu care era atunci ministru de interne, mi-a transmis ca numai peste trupul lui voi pleca din Romania, ceea ce s-a si intamplat. M-am dus la rabinul Rosen, care mi-a spus ca ma va ajuta sigur, a urmat …nimic. M-am dus la Ambasadorul Israelului in Romania, i-am spus ca am fost data afara din servici si ca nu mai pot sa astept, ca il anunt ca voi face greva foamei. Mi-a dat un raspuns infiorator, pe care nu-l voi uita pana la sfarsitul vietii: -daca faci greva foamei fetita ta poate traversa drumul sa cumpere paine si o poate calca o masina. Din clipa aceea am tacut chitic pana dupa revolutie, cand la un moment dat am ajuns in Israel. Si care a fost surpriza:. Am fost chemata intr-o camera separata unde era un
‘securist” israelian, care stia absolut tot despre mine, si care mi-a spus ca stie ca nu vreau sa raman in Israel,etc Am ramas si ma simt intr-adevar libera. Dar articolul Rodicai ma duce cu gandul la cei care au indurat in afara de torturi psihice si torturii fizicebestiale ,pana la moarte. Fata de acei martiri, suferinta noastra este incomparabil mai suportabila si mai usor de uitat..
‘
‘ i
Doamna Tismaneanu,
Apreciez contributia dumneavoastra la anecdotica acestui subiect (securitatea romaneasca) despre care altfel nu stim mai nimic nici acum. Macar aceste povestiri mai umplu un gol, reconstruind o imagine mozaic.
Mi-a scapat din memorie ca domnul Tismaneanu aparea la aceste posturi (amnezie, nimic personal). Aceasta ma duce cu gandul la absurditatea si nedreaptatea unor reprosuri pe care s-au gasit sa i le faca unii acum. Dar nu de asta e vorba si nu (numai) de dumnealui. Gandindu-ma cum stateam toti cu urechea in aparatul de radio atunci ascultand Vocea Americii, Europa Libera, ii pun virtual pe un postament pe toti cei care au vorbit la aceste posturi. Cine erau cei care nu ascultau sau dezaprobau? Se stie bine. Tot ei s-au trezit acum sa incerce sa faca regulile jocului impartind distinctii si sanctionand persoanele din acea vreme.
Am o rezerva fata de ultima dumneavoastra fraza ,,Fata de acei martiri, suferinta noastra este incomparabil mai suportabila si mai usor de uitat”.
E un gand nobil si pios raportat la victime, dar care le da mult prea multa libertate morala celor care profesionisti sau colaboratori, au practicat cu exces de zel tortura, acolo unde nici profesiunea nu le-o cerea (primilor).
O tortura, psihica sau fizica, mica mare, aplicata fara rost unor indivizi nevinovati, ramane o tortura. Daca acesti tortionari tot nu au trebuit sa suporte vreodata consecintele, sa aibe mustrari de constiinta macar o ora pentru ce au facut (cei care au facut) atunci macar ce pierdem sa le dam macar in mintea noastra ,,sentinte maxime”, nu dupa principiul proportionalitatii? Nu includ aici de cei care au fost santajati, presati sa colaboreze (multi dintre ei trebuie sa fi fost tot victimele unei torturi psihica) ci pe oameni cum a fost pedagogul din relatarea doamnei Grindea. Ar trebui sa-si faca ei probleme, nu victimele. Si asa, nu vor suporta niciodata consecintele, eventual in afara acestei pedepse simbolice, ca victimele nu uita si nu trec cu vederea.
D-le Petrineanu,
Este foarte bine judecat ceea ce ați scris dvs. în ecoul anterior, dar să știți că în privința „mustrărilor de conștiință” ale torționarilor, cred că doar pt. rare cazuri aveți dreptate! Cel mult, pedeapsa lor a fost boicotarea totală a cercurilor lor de cunoștințe, colegi, etc., atunci când le-a ieșit la iveală „îndeletnicirea”. Cât despre traumele victimelor, indiferent la ce torturi au fost supuse, d-na Tismăneanu, știu sigur, realmente a omis să pună între ghilimele cuvântul „uitate”. Cei care au trecut prin arestul securității, cu anchetele dure la care au fost supuși, chiar dacă nu au rămas, de pe urma torturilor fizice cu sechele serioase, care oricum nu i-ar fi „lăsat să uite”, tot nu aveau cum s-o facă. Iar în privința traumelor psihice, este valabil același lucru. În articolul meu, poate ar fi trebuit să precizez că, în primul caz pe care-l citez, tânărul de naționalitate maghiară, care a făcut un șoc atât de puternic, a fost de fapt cel care a descoperit cu ce se ocupa cel mai bun prieten al său: a fost, desigur, chemat pentru „o discuție” (citește anchetă) și întrebat asupra unor chestiuni despre care nu discutase decât cu T., astfel încât era evident de unde aflaseră „băieții cu ochi albaștri”. Ulterior, dacă vreunul dintre colegi aducea vorba despre T., tânărul răspundea „cine-i ăla, n-am auzit de el”! Dar toți știau că bravează! Asemenea traume nu pot fi date uitării, ci doar „prelucrate”, cum spun psihologii, pentru a te adapta să trăiești cu ele, reușind totuși să te dezvolți, să progresezi în viața care merge înainte și este „recomandabil” să urmeze o curbă ascendentă, iar asta depinde numai de noi.
Nota Redactiei:
Cerem scuze D-nei Rodica Tismaneanu pentru un comentariu si o discutie pe marginea acestuia, care au fost adaugate acestui articol. Am eliminat toate interventiile, incepand cu cea a anonimului care a declansat eroarea. Pe viitor vom face tot posibilul sa fim mai rigurosi.