Nu pot spune că sînt prieten cu Dan Mititelu. Omul e dificil şi mai degrabă mă enervează, iar dacă îmi amintesc bine, de cîteva ori ne-am şi certat, pe vremea cînd făceam împreună o emisiune la radio. De fapt, nici nu ştiu dacă are prieteni. Are o nevastă şi un copil, are admiratori, admiratoare, discipoli şi epigoni, colegi, şefi meschini, verişori, amici, dar nu cred să aibă prieteni.
E mai degrabă din specia singuratică a lui Steppenwolf. Ştiţi poemul lui Hesse. Eu, lupul de stepă, umblu întruna, / lumea zace sub neaua uşoară… De douăzeci de ani îl ştiu bîntuind prin oraş. Mereu grăbit. Ca un animal pîndind lumina. Ca un lup bătrîn adulmecînd dintr-un cotlon în altul. Urcă şi coboară Iaşul, cu aparatele de fotografiat atîrnate de gît. Calcă grăbit şi legănat, cufundat în gînduri şi pare că nu vede nimic în jur. Dar ştiu foarte bine că omul acesta vede pe un metru de stradă mai mult decît sutele noastre de perechi de ochi la un loc. Vă interesează părerea mea? Dacă vă interesează, atunci părerea mea e că Dan Mititelu este unul dintre cei mai mari artişti fotografi din lume. O să rîdeţi de mine (cine sînt eu?), eu nu mă pricep la arta fotografică, mai răsfoiesc cîte un album, dar ştiu sigur că Dan e unul dintre aleşi, pentru că nu oricui îi este dat să vadă partea nevăzută a lumii.
El nu poate fotografia un cal pe un cîmp, el va fotografia partea nevăzută a calului şi partea nevăzută a cîmpului. Lui Dan Mititelu i se arată sufletul lumii unde nu te aştepţi, într-un zid, într-o bancă sau într-o sîrmă răsucită. Numai el ştie să îl vadă în miimea aceea de secundă din care se naşte destinul unei fotografii. Dacă într-o zi o să vă plictisiţi şi o să vi se pară că lumea nu vă mai spune nimic, căutaţi printre fotografiile lui Dan Mititelu, acolo unde lumea o ia de la capăt. Dacă autorul lor ar fi trăit în „afară”, în Franţa sau în America, fotografiile lui Dan Mititelu s-ar fi găsit în cele mai mari galerii de artă. Ar fi avut parte, cum se cuvine, de contracte generoase, de studiouri şi de albume. Sau ar fi avut măcar bani de aparate şi de hîrtie. Dar el s-a încăpăţînat să rămînă în ţară, profesor de fotografie cu ora şi slujbaş mititel, dar incomod în rectitudinea sa şi de aceea luat în şuturi de arendaşii paraginei care a mai rămas din cultura română. Dar poate e şi în asta un sens. Poate pentru oameni ca Dan Mititelu mai este de aşteptat ceva de la destinul românesc.
Textul de mai jos îi aparţine. (După cum se vede, cînd nu scrie cu lumină, căci asta înseamnă, tot el mi-a spus cu ani în urmă, fotografia, Dan Mititelu mînuieşte foarte bine şi cuvintele.) Am găsit textul pe www.foto-magazin.ro şi am considerat că merită să fie cunoscut cît mai mult (mai ales acum, în preajma lui 1 decembrie, ca să ne mai taie din greaţa pe care ne-o vor provoca discursurile indigeste ale canaliilor politice). Eu m-am regăsit în cuvintele lui Dan. Şi mi-am regăsit şi ţara.
Tara mea
de Dan Mititelu
Uite-aşa, în ciuda unora, voi scrie cu multe majuscule: Ţara mea începe în Munţii Rarău. La trei ani şi jumătate. Atît aveam cînd Mama şi Tata m-au luat într-o excursie, de la Câmpulung, spre Pietrele Doamnei. Urcuşul trebuia să dureze cinci ore. Aşa scria în ghiduri. Datorită pasului meu însă, drumul şi Ţara copilăriei s-au întins pe 12 ceasuri – pauza de amiază, cu prînzul şi somnul dintre brazi au fost incluse în program.
Pe la opt-nouă ani, Părinţii m-au purtat în două circuite cu trenul prin oraşele Ţării. Mîncam la cantine iar cînd era posibil trăgeam la căminele aflate în vacanţă. Atunci am putut vedea: Mînăstirile Bucovinei, caii din Lucina, monumentul de la Moisei, nuferii Băilor Felix, Bega Timişoarei, Cetatea Devei, Castelul Huniazilor, Parcul dendrologic din Simeria, turnurile Mediaşului, străzile Sighişoarei, temniţa lui Horea din Alba Iulia, Legenda Curţii de Argeş, Podul împăratului Traian de lîngă Turnu Severin, Coloana fără sfîrşit din Tîrgu Jiu, mînăstirile Văii Oltului, Goleştii lui Tudor Vladimirescu, Muzeul Satului din Capitală, plaja fără sfîrşit a Mamaiei, ieşirea Dunării la Sulina, cheiurile Brăilei şi Galaţilor, Mausoleul de la Mărăşeşti, dealurile Bîrladului şi Vasluiului – de unde mi se trăgeau Bunicii şi, încă o dată, de la capăt, Mînăstirile Bucovinei.
Pînă astăzi, prin majoritatea locurilor înşirate salbă nu mi-am putut „permite” să mai ajung vreodată. Poate de aceea am şi rămas cu o imagine infantilă despre Ţară.
Golanii vechiului regim, în salopete contrafăcute, mi-au tot muşcat din turta dulce numită România. În consecinţă, mi-am cumpărat un cort mic, un rucsac polonez şi un sac de dormit. Un văr mi-a dat o busolă militară, din armată am plecat cu o pereche de bocanci adevăraţi şi astfel echipat am început a străbate culmile… socialismului. Doi-trei ani, împreună cu prietenii. Apoi, de unul singur. Tot mai mult, de unul singur. Ţara mea a fost întotdeauna la înălţime, oricît de mici rămîneau vremurile.
Am prins peşteri încă nemurdărite prin Apuseni şi lacuri neumplute cu sticle în Retezat. Am prins furtul rusesc al medaliei olimpice de aur a Nadiei undeva la o cabană din Parang şi un cioban din Munţii Lotrului ce voia cu orice preţ să-mi cumpere cuţitul. Am prins o cabană enormă, complet goală în Şurean şi un răsărit de soare pe vîrful Moldoveanu. Am prins rău de înălţime pe creasta Pietrei Craiului şi purici la o stînă părăsită din Munţii Iezerului. Am prins începutul distrugerilor industriale din Călimani şi chichirezul amăgirii cîinilor ciobăneşti în Munţii Rodnei. Am prins o răceală zdravănă în Suhard (picotind o noapte în cortul viscolit) şi o slujbă de noapte la Schitul Muntelui Ceahlău.
Rezumînd, ca să o iau pe scurtătură, am prins drag de Ţară. Aşa cum era.
Golanii vremurilor noi, în costume occidentale, iarăşi contrafăcute, şi-au pus în buzunare ultimele firimituri din Ţara pe care mi-au dat-o Părinţii. Cabanele montane au fost lăsate în paragină. Pionierii ce refăceau marcajele turistice nu mai sînt. Aş fi vrut să văd Marea din cort. Nu se mai poate. Unde să înoţi? Printre prezervative şi cutii de bere la Vama Veche sau printre yoghini şi urină gustoasă la 2 Mai?
Anul trecut mi-am luat bicicletă. Zdravănă ca un tanc. A doua, după cea din juneţe. Într-o zi, de probă, am pedalat continuu 120 de kilometri. Atît mai are Ţara mea: o zi de mers – ca la trei ani şi jumătate. Atît mi-au mai lăsat golanii – de ieri şi de azi. Prin toamnă, pe coasta dintre Focuri şi Erbiceni, m-a prins Apusul. Atunci am văzut iarăşi Ceahlăul. Undeva, după nori. Strălucea. Era la locul său. Altădată, am ajuns lîngă Prut. Marea mea începe la Cotu’ lui Ivan şi se termină în lacurile Vlădenilor…
Ştiu că într-o zi îmi vor face autostrăzi europene şi nu-mi voi mai putea plăti nici taxa de drum. Am luat măsuri. Am rugat părinţii de la Golia să-mi facă o cruce de mormînt. Am urcat „lemnul” în autobuz, am coborît la schitul Tărîţă şi, de la călugării de acolo, mi-am cumpărat loc de veci în cimitirul aflat chiar în coasta Iaşului meu. Panorama e superbă. Se văd bine străzile bătute cu geanta fotografică pe umăr. Cînd se va termina totul de furat iar Ţara va fi praf şi pulbere, atunci voi sta ca boierul în calcarele oolitice din Rezervaţia Repedei. Printre lamelibranchiate şi alte fosile, voi fi, în sfîrşit, alături de ai mei.
Golanii de ieri mi-au furat viitorul. Golanii de azi mi-au furat prezentul. Nici o hoardă însă, nici o gaşcă, nici o comisie şi nici un decret nu-mi va putea fura vreodată trecutul.
Aştept nerăbdător ziua în care, slavă Domnului, Ţara mea şi eu vom fi totuna.
Acest articol a fost preluat de pe blogul “In umbra Crucii celte” http://wp.me/P1WKBr-4t
Fotografiile lui Dan Mititelu pot fi vizionate la www.foto-magazin.ro