ACUM.TV

Cine a avut cel puţin o dată în viaţă şansa de a traversa frontiere, de a trece dintr-o ţară în alta, de a intra în contact cu realităţi diferite în faţa cărora fie s-a enervat teribil, fie a zâmbit superior, fie a rămas uimit, acela ar trebui, teoretic, să poată înţelege mult mai multe din ceea ce se petrece în jurul său. Vă mai amintiţi cum ne legam cu toţii speranţele de muncitorii români din Spania sau de cine ştie de unde, cum ne imaginam că ei se vor întoarce în ţară şi mentalităţile se vor schimba?! Au trecut peste 20 de ani, unii dintre români s-au întors, şi mai mulţi au avut ocazia de a călători dincolo de graniţa românească, dar, în ceea ce priveşte mentalitatea (cuvânt atât de tare supralicitat!), ea şi-a urmat cursul ei. Mai mult, nu de puţine ori mi s-a întâmplat să întâlnesc concetăţeni pe care o călătorie în afara ţării îi transformase în sens invers celui aşteptat. Se întorseseră şi mai încăpăţânaţi, şi mai convinşi că românii nu au de învăţat nimic de la nimeni, şi mai înverşunaţi în ideea că României i-ar fi mai bine de una singură, fără tot felul de intervenţii ale europenilor.

Vă mărturisesc, am crezut până de curând că a călători e singurul remediu împotriva naţionalismului, a urii iraţionale, a provincialismului… Mi-am imaginat că a întâlni oameni noi, a vedea locuri noi înseamnă, inevitabil, a înţelege că Europa de astăzi, în ciuda tuturor problemelor pe care le are sau pe care le-ar putea avea în viitor, e infinit mai fezabilă ca soluţie decât orice s-a încercat până acum în materie de proiecte politice… M-am înşelat. Eroarea mea venea dintr-o anume imposibilitate de a vedea întregul peisaj. Avusesem în faţa mea o întreagă imagine şi mă concentrasem asupra unui singur colţ al ei.

Am ignorat un lucru atât de evident, în definitiv! Şi anume că există mai multe feluri de a călători! Important nu este numai contactul cu o altă realitate, ci şi calitatea umană a celui care călătoreşte, cât anume este el pregătit să accepte şi să înţeleagă. Simpla plimbare printr-un spaţiu sau altul nu este, în mod evident, suficientă. Când călătoreşti cred că ar trebui s-o faci purtând cu tine cât mai puţine… bagaje. Cât mai puţine idei preconcepute despre ţara pe care urmează să o vezi, cât mai puţine certitudini. Pentru ca o călătorie să fie eficientă în sensul îmbogăţirii interioare a călătorului, acesta trebuie să aibă… dubii. Să ştie că modul în care percepe el lumea sau se raportează la diferite realităţi e doar unul din multele posibile. Să fie conştient că, de fapt, ceea ce se consideră, îndeobşte, a fi normalitate nu e decât un set de convenţii şi tradiţii care variază, uneori radical, de la un spaţiu la altul.

Însă, şi aici apare problema, în România suntem adesea învăţaţi că ceea ce e firesc pentru noi trebuie, în mod obligatoriu, să fie firesc şi pentru alţii. Îmi amintesc că acum un an am fost invitat să le vorbesc elevilor de la Seminarul Teologic din Alba Iulia despre India. Am preferat să răspund întrebărilor. Unul dintre elevi, cu o uimire pe care nu o voi uita foarte curând, m-a întrebat dacă indienii îşi fac semnul crucii. I-am explicat că pentru hinduşi şi musulmani, gesturile ritualului religios creştin nu au o foarte mare însemnătate. Întrebarea aceasta nu mi se pare a fi deloc una prostească. Dimpotrivă, ea scoate la suprafaţă un viciu fundamental al educaţiei româneşti. În multe cazuri, ceea ce se predă elevilor e centrat pe ideea că atitudinile, gesturile semnificative, cu impact cultural se ordonează dihotomic în  jurul a două noţiuni: noi, depozitarii firescului şi normalităţii, şi alţii, acei ceilalţi care sunt cumva puşi între paranteze, prezentaţi ca un soi de stranie malformaţie a ceea ce suntem noi înşine. Reţin cu destulă acurateţe momentul în care, elev de şcoală fiind, am aflat pentru prima dată că în lume nu există doar Ortodoxia, că, mai mult, ea e minoritară. Niciun moment preotul care se ocupa de educaţia noastră religioasă nu pomenise de aşa ceva. Destulă vreme, pentru mine, dincolo de Ortodoxie se afla o lume barbară, gri, despre care nu ştiam nimic. Învăţământul românesc încă lucrează cu aceleaşi premise. Un noi vs. ceilalţi care funcţionează ca principiu de bază, ducând spre o lipsă crasă de contextualizare, către o prezentare a realităţilor româneşti dintr-o perspectivă strict egocentrică.

Şi pentru că vorbeam de religie, nu e irelevant să aduc în discuţie metafora pe care o folosea Sfântul Augustin: lumea este ca o carte. Aceia care nu călătoresc, nu citesc decât o singură pagină. România modernă oferă corolarii nesfârşite acestei ziceri. Bunăoară, a citi restul paginilor nu e suficient, căci, în lumea noastră, spre deosebire de cea a Sfântului Augustin, aproape oricine poate citi. Cititul, ca metaforă a călătoriei, a devenit simplă manufactură, nu gest cu importanţă culturală. Călătoria în sine are relevanţa ei doar în măsura şi în  momentul în care călătorul e pregătit pentru a accepta că în afara spaţiului său natal se află o întreagă lume, obligatoriu diferită, dar nu în mod necesar mai bună sau mai rea. A accepta diferenţa ca diferenţă şi nu ca alteritate e un principiu pe care şcoala românească a eşuat în a-l explica îndeajuns. Este, desigur, de adus în discuţie aici dacă nu cumva întreaga societate europeană, tributară ideilor Iluminismului, traversează o asemenea criză a acceptării diferenţei ca diferenţă. Europocentrismul e, încă, omniprezent. Europa, însă, cultivă cu atenţie astăzi, cel puţin la nivel verbal, o atitudine tolerantă care, în timp, poate fi asimilată de cetăţenii ei. În România, însă, lejeritatea cu care se emit remarci rasiste sau xenofobe, seninătatea cu care se rostesc fraze care, oriunde pe cuprinsul Uniunii Europene ar stârni reacţii şi, mai ales, pasivitatea cu care ele sunt receptate sunt dezarmante. Cu alte cuvinte, chiar dacă tendinţa e, în esenţă, una europeană, scara la care ea îşi face simţită prezenţa la noi e îngrijorător mai  mare.

A călători, deci, e absolut irelevant atâta vreme cât în şcolile româneşti şi, prin diseminare, în întreaga societate, nu se cultivă spiritul critic, distanţa şi contextul. Orice ai preda, de la geografie, la istorie, filozofie sau literatură, a aloca spaţii restrânse fenomenelor naţionale în dauna contextelor externe care le-au generat înseamnă implicit a educa o generaţie care va afla mult prea târziu că hinduşii şi musulmanii nu îşi fac semnul crucii.

Acest articol a fost publicat duminică, 26 august 2012 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.