Mai deunăzi, unul dintre studenţii mei indieni, văzându-mă pentru prima oară, mă întreabă ingenuu: Sunteţi rus? Arătaţi ca un rus! Aveam, în mare, două variante de răspuns. Fie răspundeam cu un nu simplu, fie mă lansam într-un discurs mai amplu despre cât de fără sens e asocierea unei tipologii umane cu o anume etnie sau naţionalitate. În acest din urmă caz aş fi ajuns inevitabil la nazism, m-aş fi oprit la istoria Europei secolului XX, le-aş fi livrat un discurs atât de europocentric, încât marea majoritate a explicaţiilor mele s-ar fi pierdut inevitabil într-un alt eşec comunicaţional Europa-Asia. India însăşi e atât de diversificată la nivelul tipologiilor umane, încât nu am simţit nevoia să insist, să pierd foarte mult timp explicând ceea ce, la urma urmei, e o evidenţă.
Întrebarea, însă, nu e întru totul neinteresantă. Doar uşor anacronică, poate, marcă a unor alte vremuri, când se gândea în termeni de mase, când destui gânditori europeni aveau obsesia marilor teorii aplicabile unor largi comunităţi umane, când se vorbea frecvent despre ţări, naţiuni şi etnii ca şi când ele ar fi avut suflet sau ar fi fost realităţi monolitice. Nu e exclus să revenim în coşmarul acela, de care nu ne desparte, în definitiv, temporal vorbind, decât vreun secol şi ceva. În ceea ce priveşte mentalitatea, cred că, cel puţin în România, distanţa e şi mai mică. E loc comun la noi să vorbeşti despre naţiuni şi etnii ca şi cum ai vorbi despre indivizi, să caracterizezi importante comunităţi umane ca şi cum ar fi vorba despre un singur individ. Ţiganii sunt într-un anume fel, moldovenii în altul, ardelenii au nu ştiu ce trăsătură distinctivă în vreme ce oltenii au o alta ş.a.m.d.
La altceva, însă, m-a făcut să mă gândesc întrebarea studentului meu. În ultimii ani mi s-a spus adesea că arăt a fi spaniol, italian, grec etc. Absolut irelevant. Oamenii, în diferite colţuri ale planetei, au diverse stereotipii. Ele diferă în funcţie de istoria locului, de educaţia celui care vorbeşte şi, în general, de o mulţime de alţi factori. În cazul românesc, este totuşi ceva ce merită a fi remarcat cu interes. Când unui român i se spune că arată a spaniol, italian sau francez, nu puţini simt un anume soi de mândrie, o recunoaştere publică a latinităţii noastre, devenită, şi nu de ieri de azi, un soi de tabu, un fapt cu valoare de axiomă, aplicabil integral asupra culturii noastre. Dacă, însă, aceluiaşi român i se spune că arată a rus sau a slav în general, mândria lasă locul unei uşoare iritabilităţi.
Desigur, prima dintre explicaţiile plauzibile ţine de istoria noastră recentă, de influenţa nefastă a spaţiului rus în perioada comunistă. Ar fi, însă, nedrept să reducem toată această antipatie faţă de slavi la un episod care, deşi categoric semnificativ, nu a făcut altceva decât să îngroaşe tuşele, să accentueze fenomene care erau prezente încă de dinainte de marea influenţă aşa-zis civilizatoare a fraţilor de la Răsărit. Grigore Ureche descoperă şi afirmă prin secolul XVII că „de la Râm ne tragem”, iar Şcoala Ardeleană declanşează un desant uneori ridicol (mă refer la tendinţele puriste), aproape negând elementului slav orice fel de importanţă în ceea ce priveşte limba română. Mai aproape de zilele noastre, prin 1921, Lucian Blaga scrie „Revolta fondului nostru nelatin”, un text de o luciditate rară în ceea ce priveşte problema latinităţii noastre. Un pasaj mi se pare a fi extrem de grăitor: „Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun-simţ. Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini – limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici – dar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul proces de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar
trebui pusă cu mai multă îndrăzneală”. Sigur, în zilele noastre, textul lui Blaga e folosit de către diverşi istorici de duminică pentru a demonstra teorii protocroniste. Nu este, însă, în mod evident, vina lui Blaga.
Nu se poate ca zecile de mii de profesori de limba română să nu fi observat că limba română prezervă infinit mai multe cuvinte sau structuri de sorginte slavă decât ne-ar plăcea nouă să credem, cu toate acestea, la nivelul mentalului nostru colectiv, e încă prezentă ideea că noi suntem latini şi numai latini. Nu se poate ca istoricii noştri să nu fi observat influenţa spaţiului slav asupra celui românesc. De fapt, în ciuda destul de multor voci care au scris documentat despre subiect, istoria noastră canonică, cea pe care o învaţă copiii noştri, e încă tributară acestei şcoli de gândire care aproape că elimină elementul slav.
Limba română rămâne, însă, locul de bătălie favorit pentru cei care neagă elementului slav orice fel de importanţă. Ba, chiar sunt unii, mai curajoşi şi mai patrioţi, care prezintă astăzi limba dacă (minunată, dar despre care nu ştim foarte multe, căci, ca orice lucru minunat, s-a pierdut în negura timpurilor) drept având acelaşi statut cu latina, dacă nu cumva fiind chiar precursoarea ei. De ce e, deci, atât de supărătoare asocierea cu lumea slavă? Motivele cronicarilor şi ale Şcolii Ardelene le cunoaştem destul de bine. Ele sunt, în mare parte, de natură politică sau religioasă. Care mai este, însă, sensul împăunării noastre de astăzi, de ce încă, în secolul XXI, asocierile cu slavii trezesc incomparabil mai puţină mândrie naţională decât cele cu latinii?!
Aş risca un răspuns de natură imagologică. Vedeţi, de regulă, vecinii nu sunt idealizaţi. Fiind atât de aproape, vecinul se va afla, inevitabil, la un moment dat sau altul, într-o stare conflictuală cu tine. Noi idealizăm mai mereu pe cei care ne sunt departe, fie şi pentru simplul motiv că, fiind departe, e greu să le vedem ridurile şi scăderile de comportament, ipocriziile şi inconsistenţele. Dacă vă uitaţi de-a lungul Europei şi al Asiei (probabil că e valabil şi prin alte părţi) în căutarea unor stereotipii naţionale, veţi constata lesne că cele mai multe stereotipii negative apar în legătură cu vecinii. Or, România, în mare parte, are vecini slavi.
Apoi, toţi latinii din Europa au fost timp de decenii în afara Cortinei de Fier, în vreme ce slavii din jurul nostru ne-au împărtăşit soarta (cu anumite nuanţe, evident, căci comunismul nu a fost acelaşi în toată Europa de Est). Aşadar, explicaţia ţine, în mare parte, şi de istoria noastră recentă, de interacţiunile nu întotdeauna lipsite de asperităţi, cu slavii din jurul nostru.
Încă si mai de neînţeles devine încrâncenarea de a ne considera în exclusivitate latini dacă ne gândim la Ortodoxie. Ortodoxia a folosit slava ca limbă de cult, în vreme ce latina era folosită de Biserica Catolică. Mai mult, până în secolul al XIX, românii nu au folosit alfabetul latin, ci pe cel chirilic. Cu toate acestea, orice sondaj realizat astăzi va arăta că majoritatea românilor este ortodoxă şi risc a spune că, sondând opiniile în legătură cu influenţa slavilor în cultura şi limba noastră, foarte mulţi ar spune că ea este nesemnificative în raport cu marea influenţă latinească. În definitiv, aşa am fost cu toţii învăţaţi în şcoli, că slavii ne-au influenţat şi ei, printre alţii, dar că, în esenţă, suntem, în tot şi în toate, latini.
Şi, în definitiv, poate se vor întreba unii, de ce e atât de important? Dacă noi ne considerăm în exclusivitate latini şi privim cu condescendenţă către moştenirea noastră slavă, acesta e un fapt divers, ca multe altele… Nu cred. În planul ceva mai larg al identităţii noastre naţionale, avem de luptat împotriva unor stereotipii, multe de sorginte comunistă. Dacă nu le vom discuta, odată şi odată, onest, fără a le aplica neapărat etichete de genul asta e bine sau asta e rău, nu putem înţelege ce se întâmplă cu noi. Or, cred că asta ne e problema astăzi. Nu neapărat salariul mediu pe economie, inflaţia, cursul leu-euro sau rata şomajului. Toate acestea ţin de organisme în care România e un biet mecanism într-un complicat ansamblu. Însănătoşirea noastră poate veni, la un moment dat, tocmai prin trezirea la viaţă a… factorului uman. Numai că asta nu se face proliferând la nesfârşit idei despre cât de latini suntem, despre cum am luptat contra turcilor apărând Europa creştină şi, mai apoi, nerecunoscătoare, despre cum ni s-a tot furat din trupul ţării, despre cum unii vor să ne ia Transilvania şi alţii doresc cu orice preţ să ne colonizeze (un alt termen rostit în exces zilele acestea). O discuţie cu cărţile pe masă ar face ca următoarele generaţii de români să ştie exact cine suntem şi ce putem aştepta de la organizarea statală de astăzi.
Ca știutor de limbi slave (predau ceha și cunosc pasiv ori semiactiv alte cîteva limbi slave și neslave), înțeleg foarte bine problema. Acuma, ea are și o parte amuzantă, de care m-am lovit eu însumi: am o figură mai grăsulie, ochii un pic alungiți, voi fi avut niscai origini orientale pe undeva prin strămoși D-zeu știe.
Este adevărat că termenul „slav”, mai ales „rus”, are la români conotații negative, peiorative (dar nu mai puțin negative ori mai puțin peiorative decît la polonezi, de exemplu, unde atitudinile antirusești sînt mult mai violente). Această antipatie are, ca totdeauna, motivațiile sale, dar are și speculanții săi, nu în ultimul rînd în campaniile electorale (ne aducem aminte de conotația critic-negativă a acelui mason rus care devenea subiect de mass media în campania din 2009 – mai țineți minte? sau accidentul auto recent, cînd un rus, cine altul, a accidentat grav o fată – sigur, este măcel pe străzile din românia, străinii cauzatori de accidente grave sînt foarte puțini, dar ce contează!).
N-aș fi deloc sigur că româna are așa de multe influențe slave, este un clișeu răspîndit, dar exagerat și accentuat ca un soi de reacție la naționalismul de tip dacoman, care are și el adepții lui (am scris despre asta, vezi http://www.cetateadescaun.ro/ro/magazin/produs/arheologie/lingvistica-arheologia-slavilor-timpurii-alta-vedere-dunarea-jos
în coautorat cu un arheolog), dar aici e de discutat pe detalii științifice și „tehnice”, aș zice. Nu știu care a fost tonul discuției cu acel student, la noi la facultate, unde se predau limbi străini din aproape toate marile familii (clasice, germanice, slave, orientale…) există o dorință pt multiculturalitate și pt multilingvism. Sigur, colegii de la engleză au impresia că noi, slaviștii, predăm „limbi inferioare” față de ei, profesori ai unei limbi superioare, cum e engleza. Nu intru în detalii, dar trebuie să înțelegem și asemenea atitudini care, cel mai adesea, reflectă complexe mai mult sau mai puțin grave.
Despre identitatea națională și despre stereotipul etnic e mult de vorbit însă, s-au și scris sute și mii de cărți.
Domnule Sorin Paliga,
Ideea textului e ca romana are mai multe influente slave decat vrem sa acceptam si mai multe decat orice alta limba latina, fie si datorita pozitiei noastre geografice. In vocabular, exista mult mai multe cuvinte de etimologie slava pentru care, in limbile latine, se folosesc sinonime de etimologie latineasca.
Evident, nu faceam aici comparatii cantitative intre influenta slavei si a latinei, constatam doar un lucru despre care vorbeati si dvs.: ca adversitatile fata de slavi ne fac cateodata sa ignoram complet influenta slavei, sa o minimizam pana la negare, in cazuri extreme.
Daca doriti, pot reveni cu exemple concrete, tehnice, cum le spuneti, desi sunt convins ca le cunoasteti.
Mai e ceva: stereotipul etnic a funcționat și funcționează la toate popoarele și în toate epocile istorice. Atitudinea românilor față de slavi, în general, nu cred că e una negativă, este – aș spune – chiar nejustificat de pozitivă uneori (românii au o părere excelentă față de sîrbi, de exemplu) sau neutră (despre sloveni, croați, slovaci – pe care nu îi cunosc nemijlocit). Este interesantă schimbarea de atitudine față de bulgari: acum 20 de ani, era pronunțat negativă, de cinci ani încoace este tot mai pozitivă, rezultat evident (și firesc) al turismului spre țara vecină.
Stereotipul etnic nu este, așadar, dat întru eternitate, este însă adevărat că se modifică greu, lent, putînd fi persistent și peste secole.