ACUM.TV

…, acum, atunci, la întors acasă! Deşi, cînd călătoresc în străinătate şi stau mai mult de o săptămînă, există o zi, de obicei a cincia, în care mă bîntuie o formă ciudată a dorului de casă – vizualizez, pînă în cele mai mici amănunte, uşa de lemn uzat de vînturi şi ploi a unei magazii din copilăria mea, uşă, magazie, ba chiar şi casă care oricum nu mai există de la cutremurul din 1977! –, după aceea mă încearcă un fel de melancolie, dacă nu de jale sau chiar spaimă provocate de gîndul reîntoarcerii. Nu-mi vine să mă mai întorc, acesta e adevărul.

M-am tot întrebat de ce mi se întîmplă asta, mă întreb şi acum, după revenirea din Azore, dar nu ştiu dacă am reuşit vreodată să formulez un răspuns pe deplin acceptabil, acceptabil pentru mine în primul rînd, de bună seamă. Şi îmi amintesc o discuţie pe care am avut cu Dan Petrescu, în toamna lui 1988, după singura lui călătorie în Occident, obţinută după lupte de peste şase ani cu autorităţile vremii. Călătorie din care, autorităţile cu pricina ar fi sperat, de altfel, să nu se mai întoarcă! Altfel, nici n-ar fi primit paşaportul. În acea primă călătorie a sa în străinătate, Dan a mers cu trenul, de la Bucureşti şi pînă în Olanda, unde locuia atunci cumnatul său, remarcabilul savant şi scriitor Ioan Petru Culianu. E de la sine înţeles că, la întoarcerea sa de la drum, am dat buzna peste el cu întrebările. Zeci, sute, unele despre ilustrul său cumnat, cele mai multe însă învîrtindu-se în jurul diferenţei, a diferenţelor de orice natură, de fapt, dintre „lumea noastră” şi „lumea lor”, dintre Est şi Vest. Exasperat cu siguranţă de avalanşa mea de întrebări, pînă la urmă, Dan mi-a dat un răspuns sintetic care, în felul său, reuşea să acopere cumva, într-o formulă foarte concentrată, întregul meu evantai de curiozităţi. Nu că mi-ar fi închis robinetul cu întrebări, dar măcar din acel moment, aveam o bază de discuţie! Dan Petrescu mi-a răspuns cam aşa: „Uite, Liviu, cum stau lucrurile. Am plecat de la Bucureşti cu trenul şi pînă la graniţa RDG, parcă eram într-un film alb-negru. La un moment dat, trenul a trecut în RFG şi atunci am intrat într-un film color!”.

Avem să constat exactitatea acestei formule, cu mai puţin de doi ani mai tîrziu, cînd am participat la secţiunea cetăţenilor a Conferinţei Post-Helsinki „Dimensiunea umană” de la Copenhaga de la sfîrşitul lui mai – începutul lui iunie 1990. De la Berlin, unde am aterizat venind de la Bucureşti, am plecat spre Copenhaga cu trenul, de-a lungul RDG. Cînd feribotul pe care fusese urcat trenul a ajuns în Danemarca, am intrat, efectiv, în „filmul color”. Nu vorbesc doar despre construcţii şi despre hainele oamenilor, de reclamele luminoase etc., dar şi cerul era mai albastru, iarba infinit mai verde! La încheierea conferinţei, m-am oprit cîteva zile în Berlinul Occidental, la prietenul Willy Totok, să văd şi eu oraşul – încă – împărţit. Am repetat experienţa „schimbării filmului” trecînd de cîteva ori pe zi din Sectorul Răsăritean în cel Vestic, de fiecare dată cu aceeaşi clară percepţie a diferenţei! Între timp. Mă obişnuisem cu „filmul color” şi cu dinamica lui accelerată, aşa că putem ţine ochii deschişi seara şi în direcţia nenumăratelor lucruri colorate mişcătoare, cum ar fi reclamele, care la Copenhaga, în primele zile, mă obligau să-mi odihnesc periodic ochii.

Dacă înainte de 1990, n-am călătorit în afara ţării, după aceea am avut norocul să călătoresc mult, fie în calitate de scriitor, fie ca demnitar, cel mai adesea din motive familiale sau turistice. Am călătorit mult şi în foarte multe locuri – în Europa, dar şi în Statele Unite, Egipt sau Arhipelagul Azore. În unele locuri, chiar de prea multe ori, dar în altele încă nu am ajuns. În primii ani, experienţa trecerii din „filmul alb-negru” în cel „color” – şi viţeversa! – s-a tot repetat. Şi mereu a apărut sentimentul regretului, al unei lumi normale pe care o pierd. Starea cea mai cumplită am avut în noiembrie 1990, după aproape două luni de liberă deambulare prin Paris, graţie unei burse oferite de o asociaţie de întrajutorare intelectuală europeană, procurată de acelaşi Dan Petrescu, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, în foarte scurta sa trecere prin vreo funcţie oficială. Mi-a procurat-o, probabil, nu doar din prietenie, ci ca să mă şi conving ca avusese dreptate! În ultima zi la Paris, aveam starea cea mai tîmpită posibil – nu-mi venea nici să rămîn acolo, nici să mă întorc. Am urcat însă în avion, după cîteva beri băute la Orly, cu convingerea că trebuie să revin acasă.

Argumentul a fost că, acolo, nu pot mişca lucrurile, în bine sau în rău, nici un micron, pe cînd aici, este totul de făcut! Acest gînd m-a făcut întotdeauna să mă întorc şi după aceea, chiar dacă, între timp, parcă sînt şi mai multe lucruri de făcut, dat fiind că s-au acumulat şi o mulţime de prostii proaspete! M-am întors mereu, e drept că tot mai greu şi cu perioade de depresie tot mai lungi. De cele din urmă, am scăpat mereu prin muncă, tot mai multă muncă, după vorba unui personaj dintr-o povestire de Borges către personajul-frate: „Sapă, frate, sapă, munca alină suferinţa…”. Uneori, săpînd am mai dat şi „de stele în apă”, după vorba poetului ardelean! Adică, am reuşit să scriu, poezii, povestiri sau eseuri. În ultima vreme, pe cele dintîi mai reuşesc să le scriu doar în insule! De vreo trei, poate patru ani, a început să-mi pară rău de cele două bune ocazii de a rămîne „dincolo”, în „filmul color”, ocazii respinse cu prostească hotărîre. Nu pentru că n-ar mai fi nimic de făcut, din contra e mai mult acum decît atunci, cum am mai spus-o, doar că, acum, nu mai cred că se şi poate face ceva! Cît priveşte plecarea, una definitivă, rămîne să aştept pensia, dacă ajung la ea!, pentru a încerca să salvez unei vieţi normale anii pe care poate îi mai am la dispoziţie. Nu mă văd, la azi-mîine 60 de ani, reapuncîndu-mă de vreo slujbă, oricare ar fi aceasta, în altă parte.

Nu, nu mai sîntem nici noi în „filmul „alb-negru”, dar trăim, cu siguranţă, în interiorul unui film de foarte proastă calitate! Treptat, filmul a devenit „mixt”, mai întîi cu doar „citate color”, apoi tot mai colorat, doar cu secvenţe, uneori subliminale, în „alb-negru”. Doar că nu e un film color făcut aşa ca atare, ci unul alb-negru foarte prost colorizat. Astfel încît culorile nu sînt „naturale”, ci exagerate, stridente, violente, nişte culori de bîlci pînă la urmă. E ca şi cum ai compara „albastrul de Voroneţ”, care e albastrul insulelor greceşti adus de pictorii de biserici şi care vine din celebrul albastru de Veneţia, cu „sineala” caselor „ţigăneşti” – nu e nimic etnic în formula anterioară! – , căluşeilor şi altor instalaţii din bîlciurile de odinioară, destul de bine conservată şi în cele de azi. Iar sonorul este şi el, de bună seamă, identic – o limbă stricată şi strigată, multă isterie pe stradă, dar şi pe „micile ecrane” pe care prostul gust şi isteria emisiunilor de „divertisment” intră într-o reuşită „sinergie” cu partizanatul la fel de isteric al „talk show”- urilor şi al emisiunilor de ştiri. E fantastic felul în care isteria generală este preluată şi exagerată de media pentru a se întoarce şi a o stimula şi mai mult pe cea dintîi. Un mecanism în cerc de o perfectă nocivitate. Nu, nu mai trăim într-un film alb-negru, dar după cum ne-a ieşit colorizarea, poate că e chiar mai rău! Nu, nu-mi place aici, în filmul în care am ajuns. De altfel, puzderie de rude şi prieteni nu se mai află aici, au plecat care în lumea de dincolo, care într-un dincolo din această lume. Iar cu ei, oricum, mă “văd” mai des pe internet decît face tot face, iar asta o pot face de oriunde m-aş afla!

Un film alb-negru autentic sau un film mut, măcar pot fi datate! Iar dacă e făcut de un maestru precum Bergman, Tarkovski sau Antonioni, poate fi privit cu plăcere chiar dacă aparţine epocii colorate. Un film colorizat de noi, în frunte cu „maeştrii” noştri, pe care tot noi i-am produs, în aproape un sfert de secol de tranziţie spre democraţie liberală, e coşmar curat! Măcar am încheiat cu un oximoron! Nu la fel de bun precum „putsch parlamentar”, dar merge…

P.S. Ce-am uitat este ca, inainte de Dan Petrescu, primele lucruri despre strainatate povestite de un prieten apropiat au venit din partea lui Mihai Dinu Gheorghiu, nu doar prieten vechi, ci şi mereu coleg din 1972 încoace! Îmi amintesc şi acum cum m-a sunat de la Paris, într-o iarnă sinistră aici, eu fiind îmbrăcat şi băgat sub plapumă, ţinînd receptorul telefonului cu manuşa, el povestindu-mi cum arăta Champs Elysee de sărbători! Iar în noiembrie 1990, la Orly, de bună seamă că berile cu pricina le-am băut împreună! O parte dintre ele le-a plătit Mihai. altă parte fiindu-ne dăruite de un tînăr chelner român, refugiat după mineriada din iunie. Care, desigur, nu înţelegea de ce mă întorc…

Acest articol a fost publicat duminică, 19 august 2012 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.