Soarele era spre asfinţit. În apropiere se auzeau glasurile cristaline ale copiilor. Nu terminaseră joaca. Spre seara veneau tot mai mulţi în parc.
Picasem la marginea străzii, într-un loc unde iarba crescuse mai mare. Priveam nedumerita şi speriată. Singură cum eram, nu ştiam ce se va întâmpla cu mine. Pe alee vedeam cum treceau câinii vagabonzi. Mergeau cu pasul grăbit, priveau înainte şi erau foarte atenţi la orice mişcare.
Simţeam cum mi se taie respiraţia şi în acel moment încremeneam de frică. Mai aveam şi durerea aceea de cap, iar cu ochiul stâng nu mai vedeam nimic.
Să vă povestesc ce păţisem…
După ce venisem pe lume, mămica mea porumbiţa, mi-a predat lecţii de zbor. Într-o zi când erau plecaţi „părinţii mei”, am încercat să fac pe viteaza şi am părăsit cuibul.
Mă simţeam liberă ca vântul, îmi plăcea să privesc lumea de sus şi eram tare fericită. Reuşisem!!! Nu a durat mult bucuria mea. În raza vizuală, mi-a apărut un pescăruş. Aşa imens cum era, mi-a atins capul cu ciocul, m-am dezechilibrat şi am picat în iarbă. A durat mult până mi-am revenit…
Se făcuse deja seară. La un moment dat am auzit aproape de mine un glas de băiat care striga „Amigo, unde eşti?” Din partea opusă a străzii, pe asfalt se auzeau perniţele de la lăbuţele lui, din ce în ce, mai aproape de mine. După ce câinele a terminat de ronţăit oasele, băiatul s-a mai jucat un pic cu el.
M-a zărit în iarbă şi m-a luat acasă la el. Până să ajungă m-a pupat pe aripi. Eram foarte veselă. Scăpasem! Nu devenisem hrană la câini şi pisici.
În familia în care intrasem, observasem că în total acum eram „patru”. Mama băiatului, timp de două luni mi-a picurat apă pe cioc şi m-a hrănit. Uneori o vedeam cum i se prelinge o lacrimă pe obraz…
După ce am mai crescut, am început să ciugulesc singură, uneori dădeam de trei-patru ori într-un loc cu ciocul până reuşeam să înghit. Nici cu apa nu mai era o problema. Beam singură din castronul alb pătrat. De fapt este preferatul meu.
Dimineţile mi le petrec uneori pe pervazul de la bucătărie. Privesc pe geam afară cum de partea cealaltă a pervazului poposesc fraţi de-ai mei şi aşa mai schimb câteva „vorbe” cu ei.
Lovitura pe care am primit-o la cap m-a lăsat cu un handicap. Pe lângă faptul că nu mai vedeam cu ochiul stâng, nu pot să îmi coordonez mişcările şi nu reuşesc să planez.
Uneori noaptea visez că zbor. Când mă trezesc, realizez că a fost doar în vis… Aşa că îmi fac gimnastica în fiecare dimineaţă: îmi dezmorţesc oscioarele, întind pe rând aripa-picior, îmi ridic apoi aripile ca şi cum aş zbura şi sunt foarte atentă la cei trei membri ai familiei mele.
Îi ciupesc când pleacă şi mă lasă singură şi când se întorc, dacă mi se pare că nu îmi acordă atenţie.
Mămica băiatului a cerut relaţii la medicul veterinar şi îmi face tratament. Am început să vad mai bine cu ochiul, mi-a dispărut albeaţa de pe el şi nu mai este necesar să mă învârt în loc de câteva ori ca să nimeresc drumul spre bucătărie la „paradisul grânelor”.
Am omis să vă spun… În urmă cu opt luni am avut companie un porumbel pe nume Belu. Şi pe el îl salvase băiatul. Când se întorcea de la şcoală, l-a găsit picat pe trotuar cu aripile întinse. Nu se mai putea ţine pe picioare. O săptămână l-a hrănit şi pe el mama băiatului, după care şi-a revenit.
Mi-a povestit că şi el fusese atacat de pescăruşi şi primise o lovitură între aripi. Pescăruşii aceştia sunt un mare pericol pentru noi. Au migrat de la râul Argeş spre cartierele oraşului, sunt foarte bine organizaţi şi au început să ne atace. De ce oare? Noi nu le-am făcut rău…
Şi cum vă spuneam, Belu d-abia după opt luni a avut curajul să zboare. Reşedinţa lui de vară se află acum în pomii din grădina interioară a blocului. În treacăt, uneori se aşează pe pervazul de la bucătărie şi mai „vorbim” un pic. Vine însoţit de aleasa inimii. Sper să devină „tătic”.
Eu sunt liniştită şi fericită, îmi aştept „familia” în fiecare zi în hol şi pe toţi îi întâmpin cu aceleaşi gângureli.