Mi-au trebuit câţiva ani să mă obişnuiesc cu ideea de a face cerere pentru a-mi studia dosarul de la Securitate. La început pur şi simplu m-am lăsat dus de apă şi am ignorant povestea dosarului şi, drept să spun, nu mi-a lipsit. Totul în viaţă este o chestiune de priorităţi, mai ales când ai o familie de întreţinut şi un servici care te consumă. Cu timpul, iniţial dezamăgit de cacialmaua din Decembrie 1989, iar apoi dezgustat de procesul politic din România, m-am detaşat şi mai mult. Adică pur şi simplu am încetat să consider „dosarul de la Secu” o realitate, asta în timp ce oamenii de bine luptau cu forţele oculte ale societăţii româneşti încercând să le forţeze mână să asigure eliberarea dosarelor.
Dosarul meu de la Securitate rămăsese ca un fel de basm necitit, căruia îi cunoşteam doar începutul şi sfârşitul. Nu ştiu cât de importanţi au fost factorii personali în această stare de evaziune emoţională. S-ar putea ca pe de-o parte să-mi fi fost teamă de a nu descoperi o viperă turnătoare printre prietenii mei de suflet. Pe de altă parte efectiv nu doream să aflu cine şi când m-a vândut, trădat sau minţit, din motive de auto-prezervare. „Ce mai contează”, îmi spuneam, acum la peste 30-40 de ani de la evenimente!
În fine, într-una din zile, unul din prietenii mei din copilărie m-a sunat să-mi spună că figurez în dosarul său de la Securitate ca spion străin. Asta m-a intrigat mai mult decât orice şi m-a făcut să cer aprobare, la peste 20 de ani de la evenimentele din 1989, să-mi văd dosarul. Ideea de a fi fost considerat spion mi s-a părut comică şi mi-a trezit dorinţa de a afla circumstanţele când mi s-a ataşat eticheta. În fine, am ajuns în sala de citire din strada Matei Basarab, unde mi s-a oferit un loc la o masă mare de lemn. „Dosarele vor fi aduse imediat”, mi-a spus cu amabilitate tânărul funcţionar care coordona sala de citire, un individ politicos şi impersonal care probabil că ar fi arătat mai veridic într-o uniformă militară.
M-am uitat în jur. În sala de circa 100 de metri pătraţi de o formă rectangulară erau cam 20-25 de persoane, fiecare la masă sa, ori câteva cupluri, probabil rude, împărţind aceeaşi masă, acoperită cu dosare, roz, verzui sau alb-maroniu – culorile birocraţiei terorii. Toţi avea în comun o stare de concentrare aproape dureroasă, care se exprima prin intensitatea cu care copiau asiduu din dosare fie în caiete de şcoală, fie în bloc-notesuri groase. Câţiva, probabil la prima vizită, sau ultima, priveau descurajaţi sau dezgustaţi la mormanul de hârţoage din faţa lor, care conţineau istoria vieţii lor văzută de alţii, de sutele de mii (oare exagerez?!) de agenţi ai Securităţii, deghizaţi în prieteni, colegi de muncă, turnători, anchetatori sau diplomaţi.
Curând aveam să aflu şi eu Cum şi Când, de Cine şi Unde, întrebări care căpătau o rezonanţă specială în sala aceea în acelaşi timp banală şi înfricoşătoare. Eu eram oarecum relaxat, mai ales că plătisem suma care asigura copierea integrală a dosarelor, deci puteam să le citesc mai târziu în linişte, dar nu şi pace, lucru care l-am şi făcut. În fine au sosit, unul roz şi unul verzui deschis, am semnat de primire şi am început să citesc. Trebuie să spun că m-am simţit aproape jenat de subţirimea dosarelor mele, cu totul câteva sute de pagini, comparat cu munţii de documente care acopereau mesele unora din vecinii mei.
„Republică Socialistă România – Ministerul de Interne – Arhiva Fond Informativ – Dosar Numărul…, Volumul Numărul… Privind…(numele şi prenumele mele)…” şi apoi „Data şi o ştampilă: Dosarul a fost microfişat azi … 1989, de Unitatea Militară 680 Bucureşti – IMB Securitatea”. Deci dosarul fusese pus la naftalină încă din primăvară lui 1989 – probabil o coincidentă, din multele şi bizarele coincidente ale anului 1989. M-am afundat în citirea fişelor – Note Informative, Denunţuri, Rapoarte, Note-Raport, Note, în majoritate scrise de mână – toate având în colţul paginii nota „Strict Secret”, iar ca referinţă pe mine, şi numele conspirativ care mi se alocase.
Era clar că unii din autori, cu nume conspirative diverse, reuşiseră să între în grupul de amici apropiaţi, alţii însă, în mod ciudat, apăreau cu numele lor întreg, neavând nici o inhibiţie. Probabil că aceştia erau informatori ocazionali, încercând să-şi dovedească lealitatea faţa de Securitate pentru a–şi întări poziţia sau, cine ştie, pentru o primă de zel. Pe majoritatea nu am reuşit să-i identific, şi în mod suprinzător asta nu m-a iritat. Pe unii i-am recunoscut după scrisul de mină, iar pe alţii după referinţe la anumite incidente sau momente de care îmi aminteam în detaliu. Câţiva dintre ei se erijau în analişti ai psihologiei mele, dar în majoritate nu erau altceva decât nişte turnători ordinari.
Alte pagini, bătute la maşină, cu acelaşi „Strict Secret” în colţul din dreapta de sus al paginii, se refereau la „acţiunile de filaj” adică de urmărire. Microfoane plasate în camera de hotel, filatori la recepţia hotelului şi pe stradă, urmăriri în maşină şi la restaurant…Deosebit de interesant, apar referinţe la alte dosare, de la alte Unităţi Militare ale Securităţii, de care nu am cunoştinţă – Oare unde sunt aceste dosare? Cine le deţine? Cine decide ce vedem şi ce nu?
După ce am citit câteva zeci de pagini, mi s-a făcut greaţă – un sentiment de greaţă fizică, similar cu cel pe care îl simţisem cu câţiva ani în urmă când am deschis uşa haznalei din curtea de la Costineşti unde-mi făceam vacanţa. M-am oprit şi am decis să continui mai târziu, deşi amintirile, dezlănţuite de această călătorie forţată în timp, au dat năvală copleşindu-mă. Când m-am întors acasă, soţia mea pregătise o masă festivă urmată de vizionarea filmului german „The Life of Others” – o capodoperă cinematografica care prezenta şi explica relaţia care se dezvoltase între un agent al Securităţii Est-Germane, „Stasi”, şi familia pe care o urmărea. Tot evenimentul avea scopul de a-i face pe copiii noştri să înţeleagă de ce eram atât de tulburat, oferindu-le o şansă să poată să înţeleagă aberaţia unui sistem totalitar care a transformat vieţile multora într-un coşmar – adică ceea ce Hannah Arendt numea „banalitatea răului” – „the banality of evil”. Mărturisesc că nu am reuşit să termin de citi dosarele, şi s-ar putea să nu le termin niciodată.
Sunt un pesimist şi nu cred că răul poate fi învins sau dispare de la sine, se autodizolvă. Mai ales că evenimentele din decembrie 1989 şi cele care le-au urmat până în ziua de azi, mă fac să cred să instituţia, numită de noi Securitate, a reuşit să se metamorfozeze în ceva nou şi la fel de nociv, infectând societatea . Are un alt nume, e adevărat, dar cei care o conduceau în ultimii ani ai comunismului deţin puterea economică şi implicit politică. Atitudinea pe care o am faţă de fosta instituţie se regăseşte în parafraza versurilor nemuritoare ale lui Topârceanu: „Nu am încredere în Securitate / Şi nici la cine s-o reclam!”
Frumos articol dar aş fi dorit să fie doar ficţiune domnule Cosma, arhiva Securităţii e plină de astfel de dosare, aproape toate ieşite din coşmarul comuniştilor vis a vis de oamenii care se dovedeau a fi stabili din toate punctele de vedere şi nu lingăii comunismului care nu au dispărut nici azi.