De la un timp şi-a făcut apariţia în discursul feminist termenul de victimizare, discurs în care multe femei nu se recunosc. Ba mai mult, aceste pledoarii abuzive şi violent argumentate, constituie pentru ele o formă de regresiune şi o ameninţare a relaţiilor dintre sexe. Plecând urechea la suspinele feminismului, Constituţia franceză a adoptat în 1992 legea „hărţuirii sexuale” reuşind să instaleze o formă discriminatorie între sexe. Potrivit discursului stereotip feminist, substituit conflictelor emoţionale ale tandemului, femeia nu poate fi decât victimă sau mamă…; portret detestabil, reieşit direct din culpabilizarea excesivă a bărbatului şi ducând implacabil la separatism.
În 2002, noţiunea de „hărţuire sexuală” a fost revăzută şi „îmbunătăţită”, devenind o armă redutabilă de răzbunare contra patronilor, colegilor, subalternilor şi, mai cu seamă, a partenerilor conjugali. Mai mult decât atât, legea s-a impus în 2005 şi pe plan european, astfel că unui simplu gest, unei simple priviri, unui simplu cuvând, i se poate atribui definiţia de hărţuire sexuală. Aşadar, o vigilenţă extremă este de rigoare. N-ar fi de mirare ca aşezându-te liniştit pe o bancă alături de o femeie şi privindu-i admirativ genunchii, dezvăluiţi de scurtimea fustiţei, să te trezeşti în faţa judecătorului de moravuri. În felul acesta, femeii i s-a consacrat rolul de făptură infantilă, inocentă şi fără apărare în faţa avansurilor „nesăţioase” ale bărbatului. Iată deci două legi cu care ne reîntorcem în secolul al XIX-lea, când femeia era un copil iresponsabil, căruia i se datora atât protecţie cât şi respectul maternităţii.
Paradoxal, conceptul de „dominaţie masculină”, slogan preţios feministelor, nu este decât o consolidarea pretinsei naturi dominante o bărbaţilor, legată de sexualitatea lor. S-ar putea să se fi dat iutăîrii imensa putere de care dispune femeia în privinţa seducţiei şi a reproducţiei. Bineînţeles, pentru moment condiţia femeii nu se găseşte întotdeauna pe picior de egalitate cu aceea a bărbatului într-o lume pretinsă evoluată. Citind însă intr-un magazin articolul intitulat în gros: ”În lumea întreagă, femeile sunt victimile bărbaţilor”, nu-ţi poţi împiedica stupoarea faţă de un astfel de amalgam. Evident, există civilizaţii – mai cu seamă cele din lumea musulmană – unde femeia este redusă la obligaţii pur şi simplu domestice, ca să nu les spun inferioare, ori la procesul reproducţiei. În cealaltă extremitate, grupările feministe militante americane, ajung până la punerea heteroxexualităţii în discuţie, optând, in extremis, în favoarea homosexualităţii feminine.
Nu că femenistele ar dori menţinerea războilui dintre sexe. Este mult mai insidios. Ştiind că o ruptură totală cu bărbaţii nu este posibilă, ele practică o critică sistematică a sexualităţii masculine, descriind-o ca rădăcină a opresiunii feminine.
Ce este bărbatul pentru o mare parte din masse media feministă?:
Un pedofil potenţial, un violator, un părinte incestuos, un tip ce-şi bate partenera.. , etc., etc.
Anchetele, privind violenţele conjugale din Franţa în ultimii ani, articulează un procent de 10–15% de soţi sau concubini comiţând acte de agresiune asupra „sexului fragil”. Aici sunt însă înglobate toate formele de violenţă: agresiune fizică, viol, insultă, presiune psihologică sau remarcă dezagreabilă asupra aparenţelor. În nici un caz nu reiese că 10–15% din femeile franceze sunt bătute măr… Dealtfel există în Franţa un veritabil tabu privind volenţele feminine. Feministele se tem, probabil, că evocarea violenţelor feminine asupra bărbaţilor riscă să-i disculpe.
Găselniţa „egalitate în diferenţă”, propusă de unii sociologi, este o pură utopie. Anunţul unei diferenţe, implică obligatoriu o comparaţie: cine-i mai bine, cine-i mai puternic? Explicând unui copil, ideea de egalitate dintre culoarea pielii lui albă şi aceea neagră a altui copil (de culoare), spunem: „vezi, cu toate astea e şi el un copil ca tine…” Pentru a exprima sensul egalităţii, recurgem la asemănare, nicidecum la diferenţă, care-ar institui o ierarhie.
Trebuie să recunoaştem totuşi că, graţie feminismului, s-au înregistrat unele progrese sensibile pe cumpăna egalităţii dintre sexe. Printre altele, presiunile victimiste au reuşit să pună publicul la curent cu ignominia violului, dezvăluindu-i caracterul secret, blamabil, debanalizând astfel natura acestui comportament scandalos.