ACUM.TV

Din perspectivă psihologică, motivarea copiilor pentru a face mişcare (de preferinţă, în aer liber) poate fi realizată luând în considerare câteva aspecte:

1. Identificaţi pasiunile copilului: Ce îi place? La ce se uită cu plăcere (multimedia) – interesele de acolo se pot asimila în viaţa reală. Este interesat, oare, de exersarea şi demonstrarea puterii, rezistenţei sau a jocului în echipă?

2. Discutaţi şi pregătiţi punerea în practică a pasiunii lor, chiar şi în mod indirect (de exemplu, dacă îi plac spectacolele, vă puteţi plimba în drum spre sala unde acestea au loc); proiectaţi împreună viitoarea activitate şi imaginarea activă a acesteia. Nu impuneţi copilului un rol, ci negociaţi dinainte cu acesta pentru partea lui de rol în pregătirea şi realizarea acţiunii. Poate fi şi simpla alegere a tricoului şi pregătirea lui pentru acţiunea care va urma.

3. Lăsaţi copilul să selecteze acţiunea sau activităţile preferate. Nu impuneţi propria preferinţă.

4. Cultivaţi şi recompensaţi activitatea, mişcarea, procesul, nu rezultatul (victoria, câştigul, obţinerea trofeului competiţiei)! Contribuiţi la conversaţii despre satisfacţia mişcării, despre bucuria de a simţi corpul în natură, despre „gustul bun al naturii” atunci când participi cu trup şi suflet la mişcare.

5. Fiţi primii ca model! Aceasta înseamnă să nu aşteptăm copiii să „iasă pur şi simplu afară”, „să se joace cu copiii”, ci să avem un rol implicit şi activ în modelare, stimulare, recompensare şi, mai ales, în a le oferi ocazii variate de exersare a pasiunii sau măcar a preferinţelor pentru mişcare. A fi model nu înseamnă doar să povesteşti despre „vremurile de altădată” când singura opţiune era să „ieşi afară” la mişcare sau la competiţiile sportive ad-hoc sau organizate la care ai participat în copilărie, adolescenţă sau în tinereţe; este vorba despre „mişcarea” de acum şi posibilităţile din prezent.

Mişcarea dezvoltă încrederea în sine.
Pentru cei pentru care mişcarea este un teritoriu prea puţin cunoscut, putem să apelam la principii ale creşterii încrederii în sine, plecând de la maeştrii psihologi, precum Albert Bandura sau Lev Vygotski.

Bandura sugerează înţelegerea dezvoltării încrederii în sine şi a percepţiei succesului copilului într-o sarcină sau activitate (auto-eficacitate) prin reamintirea propriilor lui succese anterioare. Acestea pot să nu fie legate neapărat de situaţii de mişcare sau sport. De asemenea, urmărirea altora realizând o mişcare sau o sarcină cu succes, duce la pregătirea copilului pentru succesul propriu. De aici importanţa de a avea modele adecvate, de a apela la antrenori, dacă vorbim de mişcare sportivă. Aşadar, observarea şi modelarea de calitate creşte şansa dezvoltării încrederii în sine, a imaginării posibilităţii succesului în acea acţiune.

Încurajaţi-vă copilul!
Tot Bandura sugerează recompensarea adecvată a copilului cu încurajări autentice, credibile: „poţi, ştiu că poţi, am încredere în tine!”. Aceste încurajări nu sunt dependente de succesul real al sarcinii sau al acţiunii copilului: astfel, indiferent de rezultatul încercării, noi vom continua să credem şi să afirmam că el sau ea poate şi ştim că are această aptitudine care se va manifesta, mai devreme sau mai târziu. Insuflarea încrederii în ei începe cu asumarea şi afirmarea propriei noastre încrederi. Cu alte cuvinte, copiii se vor mişca… aşa cum credem cu adevărat că ei se vor mişca. Sau, altfel spus, noi trebuie să credem cu adevărat, să „îi vedem” mişcându-se şi să ne bucurăm de imaginea aceasta, atunci când vorbim despre mişcare, când îi încurajăm pentru mişcare, când conversăm despre experienţa lor de mişcare. Aşadar, imaginea „de succes” – adică de copil bucuros de şi în mişcare (şi nu de copil campion şi olimpic) – pe care părinţii o au şi o pot proiecta asupra copilului poate fi un stimul important pentru acesta. Copilul va asocia astfel mişcarea cu succesul, dar şi cu bucuria de a o practica.

Oferiţi-i activităţi „la îndemână”: nici prea uşoare, nici prea complexe!
Lev Vygotski sugera oferirea de oportunităţi de dezvoltare în zona proximă sau apropiată acesteia: sarcina sau activitatea următoare să fie „la îndemâna” copilului, nici prea simplă, pentru a fi neprovocatoare, plictisitoare, redundantă, nici prea complexă, pentru a nu deveni imposibil de atins şi deci demotivantă, mai ales dacă rezultatul este important. Prin urmare, din „zona proximei dezvoltări” ajungem să înţelegem că ceea ce este optim pentru un copil poate fi prea puţin sau prea dificil pentru un altul: ceea ce este motivator, satisfăcător sau incitant pentru unul, devine prea puţin sau prea mult pentru un altul… Ingeniozitatea, imaginaţia, dedicaţia şi stăruinţa adultului ar fi, aşadar, de a fi atent în a oferi copilului exact ceea ce are el nevoie: ocazii care să fie potrivite nivelului de „dezvoltare” al performanţei sau capacităţii sale.

Ajutaţi-l să devină un-copil-care-preferă-mişcarea!
Pe lângă activităţile noastre directe de promovare, susţinere şi acompaniere a copiilor în mişcare, putem să adăugăm şi alte mijloace care să continue şi să întărească experienţa benefică de mişcare. Putem să ne folosim de obiecte asociate mişcării (haine, încălţăminte de profil, ecusoane, şepci, etc), dar şi de fotografii, postere, videoclipuri ale activităţilor realizate (sau ale celor pe care îi admirăm) tocmai pentru a pregăti (împreună, de preferinţă), recapitula şi continua experienţa de a fi în mişcare. Astfel, mişcarea şi a-fi-în-mişcare devine o preferinţă, în timp, un element identitar; copilul se prezintă sieşi, familiei şi lumii ca un-copil-care-preferă-mişcarea… şi aceasta o şi dorim, nu-i aşa?

Prof. Univ. dr. Ovidiu Gavrilovici este conferenţiar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii A.I. Cuza din Iaşi şi membru al Consiliului Ştiinţific al mişcării naţionale “Şi eu trăiesc sănătos! – SETS” – http://www.sets.ro

Acest articol a fost publicat duminică, 12 august 2012 la rubrica Universul Copilariei.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.