Poveste despre “A Merry Christmas !”
de Leonard Oprea
***
Ei bine, dragă cititorule,
astăzi, la sfârşit de an 2006, precum şi de peste 200 de ani,
Sfântul Crăciun este o sărbătoare mare, mare de tot în Statele Unite ale Americii.
Poate – cea mai mare şi mai veselă sărbătoare a americanilor.
Astfel, imediat după îmbelşugata celebrare a Thanksgiving Day (când, aşa precum cuvânta Psalmul 50, americanul mulţumeşte cu toată inima sa Domnului Dumnezeu pentru belşugul întru toate cele, revărsat asupra lui), începe the Holiday Season, sau, the Christmas Season. În aceste patru săptămâni, până în ziua propriu-zisă a Sfântului Crăciun ( de fapt chiar şi după aceea, până în primele zile ale Noului An), sutele de milioane de locuitori ai SUA, în frunte cu Preşedintele ţării şi terminând cu amărâtul de imigrant ilegal fie el clasicul mexican sau chinez, ori cubanezul, sau rusul, toţi sunt cuprinşi de frenezia cumpărăturilor de tot soiul… În acest an 2006, prorocii finanţelor americane prevestesc vânzări de vreo 300 de bilioane de dolari…
Fireşte, toate magazinele, de la uriaşele
mall-uri şi până la măruntele băcănii de cartier, toate împodobite feeric, răsunând de fermecătore melodii despre Christmas Time,
te cheamă irezistibil cu tot felul de anunţuri despre cu câte procente s-a ieftinit cutare sau cutare produs… Şi te bucuri. Şi cumperi. Că ai portofelul burduşit cu cărţi de credit şi măcar o dată pe an să faci şi tu datorii după pofta inimii, nu-i aşa? Cumperi să-ţi împodobeşti casa în cinstea Naşterii Domnului şi a venirii Noului An. Cumperi să ai în aceste zile în casă şi pe masă, pentru tine, pentru invitaţii tăi, bucate şi băuturi ca-n o mie şi una de nopţi. Cumperi să te bucuri dăruind cadouri minunate celor dragi şi nu numai lor. Cumperi să te înnoieşti şi tu. În sfârşit, boala cronică americană: cumperi să te simţi mare boier şi să te mai şi fericeşti că ai cumpărat ceva ce poţi înapoia magazinului după un anumit număr de zile şi aşa mai departe.
Ce mai încoace şi-ncolo, în Statele Unite ale Americii este prilej de mare-mare bucurie sărbătorirea Naşterii Domnului nostru Iisus Christos. Iar în aste zile, americanii îşi spun unii altora „A Merry Christmas !” sau
„A Happy Christmas !” cu inima bună şi vesela şi darnică. Totul aici, în America, este de fapt, un gigantic brad de Sfânt Crăciun, un
de-necuprins „Christmas Tree” prodigios împodobit şi incredibil hăruit cu daruri faine pentru toată lumea. Din vârful său cel înalt, înalt te luminează însăşi Steaua care a călăuzit cei Trei Magi de la Răsărit întru plecăciune, închinare cu daruri sacre şi binecuvântare pentru Pruncul Iisus. Cât despre copiii Americii in Christmas Time? Păi cine mai e ca ei?! Căci îi aflaţi pe absolut toţi sub bagheta magică a Moşului Crăciun, pe nume american, Santa Claus, care-i descântă blând şi vrăjeşte în fel şi chip, însă cu dragoste şi negrăită veselie, dar mai ales, cu daruri minunate, mult aşteptate, ori neaşteptate şi cu atât mai mult îndrăgite.
Pe scurt, Christmas în America este de-a dreptul feeric, inefabil, inegalabil – este un superb basm. Şi este astfel de zeci şi zeci de ani în America.
Şi mie , însă nu doar mie, îmi pare ca şi cum, Moş Crăciun ar fi fugit din bătrâna noastră Europă, imigrând în America. Da, imigrând în America… Căci, parcă, în Europa, Sfântul Crăciun nu mai este acelaşi ca în vremurile străvechi. Şi-a pierdut strălucirea şi taina aceea de basm… De ce oare?
S-au spus, s-au scris multe, multe poveşti încercându-se dezlegarea misterului…
Eu am să vă destăinuiesc acum una povestită de Theophil Magus, în cărţile sale aflate în Biblioteca Vaticanului.
Aşadar, cititorule drag, mai întâi îţi doresc A MERRY CHRISTMAS !
Apoi, iată acea poveste care poate te va ajuta să înţelegi mai bine Sfântul Crăciun american,
asadar:
„POVESTE in ajun de SFINT CRACIUN
Vestea despre întoarcerea lor se răspândise în cetate de câteva zile. De la rege, cavalerii săi şi până la ultimul argat, toţi, bărbaţi, femei şi copii fuseseră cuprinşi de însufleţire. Doar preoţii se încruntaseră şi chemaseră Cuvântul Lui Dumnezeu în sprijinul neîncrederii lor. Însă nu-i băga nimeni în seamă.
Aceeaşi întrebare şi speranţă, aceeaşi teamă şi uşurare, acelaşi râs şi aceleaşi lacrimi zbuciumau sufletul, atât al porcarului,
cât şi al regelui.
Trecuseră peste ei ani de războaie neîntrerupte, ani de foamete şi ciumă, ani de îngheţuri şi secetă, ani parcă de sfârşit de lume, scriau cronicarii, oftau schimnicii şi întreaga cetate se ruga acum pentru izbăvirea pe care cei doi aleşi puteau să i-o aducă.
Magul şi Cavalerul Rătăcitor fuseseră trimişi să caute, să afle şi să aducă Efigia şi Epitaful, după cum spuneau înţelepţii din vechime, singurele în stare să făurească mult dorita cheie a izbăvirii oricui în viaţă. Căci în faţa Morţii, se ştia, cu toţii suntem egali.
Degeaba încercaseră preoţii să propovăduiască,
” . . . aşa trebuie să fie, pentru păcatele voastre Dumnezeu şi-a întors faţa de la voi…”, fiindcă ei înşişi necinsteau Scriptura. Oamenii, de la rege la porcar, ştiau că şi popii minţiseră, huliseră, curmaseră viaţa semenului. Ştiau prea bine că Domnul are căile Lui şi puţini sunt cei aleşi. Se rugaseră totuşi, dar parcă era prea târziu. Aşa că, înnebuniţi de spaime, hotărâseră. Aşa că trimiseseră Magul şi Cavalerul Rătăcitor să le afle izbăvirea, Efigia şi Epitaful.
Ningea cu fulgi mărunţi răsuciţi de firave fuioare de vânt şi era soare şi mâine avea să fie Crăciunul. Semn bun, îşi spuneau.
Şi râdeau pentru norocul lor. Cu mic, cu mare ieşiseră în faţa porţilor cetăţii: regele şi cavalerii săi, numai blănuri de jder şi hermină, catifea vişinie, diamante şi safire, armuri strălucitoare, panaşe înfoiate, armăsari cu greu stăpâniţi. Iar episcopii şi cardinalii cu aur şi purpură, iar poporul cu mâinile, faţa şi gâtul spălate, cu pletele colcăind de păduchi, dar desţelenite, în haine de sărbătoare, stânjenindu-i şi freamăt şi mare aşteptare simţeai acolo, în faţa porţilor cetăţii. Din poruncă regală, cârciumarii dăruiseră vin şi cârnaţi, saltimbancii se rostogoleau prin zăpadă şi, toţi, toţi îşi doreau izbăvirea.
Porci şi găini se strecurau printre picioarele mulţimii. Picioare care loveau. Grohăitul scurt sau guiţatul, cotcodăcitul în fel şi chip şi hohotele într-un curios zumzet de veselie plutind o dată cu fulgii în lumina soarelui. Deodată se făcu tăcere.Doar cârâitul unui cocoş, mârâitul vreunui câine,un nechezat înfundat. Apoi, câmpia netulburată în albul ei; atât de întunecată şi întinsă pădurea din apropierea cetăţii.
Cei doi ajunseră în dreptul uriaşului arc de piatră cenuşie al porţii cetăţii. În faţa regelui, descălecară. O simplă şi scurtă plecăciune. Magul: înalt, drept, uscat, cu tunica ponosită şi mantia zdrenţuită la poale. Doar toiagul fermecat părea să-i fi rămas acelaşi. Cavalerul Rătăcitor: puternic, având privirea aspră şi chipul îmbătrânit, dar liniştit şi semeţ fiind, în armura lui scrijelită. Doar spada părea că zvâcneşte în pumnul strâns pe mânerul ei.
Regele răspunse la salut şi le porunci să vorbească. Şi povestiră molcom, când unul, când celălalt, fiecare arătând, prin cuvinte uimitor de simple, atât de meşteşugit alese, cum colindaseră lumea în lung şi-n lat şi cum doar împreună reuşiseră să se întoarcă teferi din căutarea lor, căci Efigia şi Epitaful au avut protectori şi tăinuitori neînchipuit de puternici.
Clare şi răsunătoare, cuvintele lor înfiorau sufletele, le încordau precum corzi de arc, gata să pleznească.
În sfârşit, regele îi întrebă răspicat.
Şi dintr-o dată totul asurzi, atât de adâncă fu tăcerea.Ochii luminaţi ai Magului şi cei senini ai Cavalerului Rătăcitor se întâlniră. Nimeni nu văzu zâmbetul lor ca un fulg topit de buze înfierbântate.
– Spuneţi! răsună încă o dată aspră şi nerăbdătoare porunca regală, iar mulţimea făcu un pas înspre cei doi.
– Aşteptaţi! îi sfătuiră obosiţi.
Fulgerător Magul înălţă toiagul fermecat, iar Cavalerul Rătăcitor roti spada.
Doar nu aveau de gând să se omoare tocmai acum, în ceasul izbăvirii?! Tocmai acum, când Efigia şi Epitaful aflate, ştiute, le dăduseră putere de îngeri? Se îngroziră toţi, atât regele, cât şi porcarul. Însă Magul se răsuci pe neaşteptate îndreptându-şi toiagul înspre oamenii de pe partea lui. Spada şuieră înspre cei de pe partea Cavalerului Rătăcitor.
– Aşteptaţi! biciuiră aerul vocile celor doi. Câteva femei ţipară înăbuşit, câţiva cavaleri traseră frâiele şi armăsarii ridicaţi pe două picioare nechezară.
– Aşteptaţi! Şi cei doi păşiră repede fandând o dată, de două ori.
Mulţimea se trase înapoi strângându-şi rândurile, sute de inimi zvâcniră şi ochii se rotiră ca la vitele înnebunite de spaimă,
la fel toţi, cu toţii odată.
Magul îşi îndreptă trupul coborându-şi toiagul fermecat. Cavalerul Rătăcitor îşi linişti spada şi le întoarse încet spatele.
– Am spus, auziră oamenii şoapta de piatră. Cei doi încălecară.
Zgomotul copitelor. Clipe în şir, doar zgomotul copitelor, din ce în ce mai stins.
Într-un târziu, prima sudalmă. Apoi cealaltă şi celelalte. Şi urletul acelaşi, unul. Şi pietrele şuierând. Şi oştenii dând pinteni cailor. Cavalerii cumpănindu-şi lăncile. Preoţii ţâşnind în faţa mulţimii şi ridicând Crucea. Şi Dumnezeu şi păcatele… Iar Magul şi Cavalerul Rătăcitor ca două duhuri oprindu-se în depărtare, înstrăinate de furia spaimei oarbe. Dar ocrotite de jocul fulgilor, de liniştea neclintită a câmpiei şi a pădurii, şi de Efigie şi de Epitaf.
Amin. În ajun de Crăciun. Oriunde, oricind in lumea larga.”
( Leonard Oprea – Boston, 2006 )