Craciun cu LauraSeara de 24 decembrie 1974 plutea linistita peste cartierul de blocuri aliniate monoton in orasul vechi intins pe trei vai si trei terase la poalele dealurilor plantate cu vii de pe Valea Argesului. Peste case coborase gerul, accentuat odata cu lasarea intunericului. Zapada proaspat ninsa scartaia tiuit sub talpile trecatorilor care se grabeau cu nasurile infofolite in fulare.
De la balconul vecin un caine scos la aer latra subtire spre luminile sarace de la ferestrele celorlalte apartamente. Luminile erau rare si majoritatea ferestrelor erau intunecate.
“Trebuie sa fie Molliere” isi zise Aura cu gandul la catelul vecinei si cauta ceva in debaraua aglomerata, asezata la capatul bucatariei mici.
Fereastra era putin intredeschisa.
In bucatarie lumina era slaba. Un mic bec de far de automobil legat la niste fire intinse la vedere de-alungul peretilor reusea sa arunce umbre lungi ca niste fantome prin incapere. Pe la sase s-a intrerupt curentul si de doua ore Aura folosea cu intermitenta, ca sa economiseasca energia, instalatia improvizata formata din doua acumulatoare mai vechi. Acestea se incarcau de la retea in timpul zilei printr-un redresor special iar seara sau noaptea erau folosite la nevoie. Era opera sotului sau, de care era tare mandru.
In camera ei Corina asculta muzica clasica la casetofonul mic cu tranzistoare pe care i-l adusese taica-sau in urma cu vre-o doi ani dintr-o deplasare in Germania. Casetofonul era alimentat la aceeasi retea dar putea sa functioneze si cu baterii.
Doru nu se intorsese din oras. Iesise pe la cinci si promisese ca se va intoarce pe la opt sa se schimbe si sa plece apoi la Viorel, unul dintre colegii de liceu la care impreuna cu alti prieteni urma sa petreaca noaptea de Craciun.
Domnul Corcodeanu, tatal lui Viorel, era directorul santierelor de constructii din zona industriala petrochimie. Avea in casa o adevarata uzina electrica ce-i acoperea necesitatile de consum, destul de ridicate dealtfel, ale familiei in perioadele de cadere a retelei orasului.
El era un mare amator de muzica de jazz si cunoscator totodata. Colegii fiului sau preferau sa se intalneasca in casa lui sa asculte muzica. Pentru seara aceasta le adusese niste piese noi, inregistrari cu formatia Phonix, care chiar daca nu erau jazz-jazz, constituiau ceva nou, cu totul special, un fel de altoi foarte reusit de modernitate pe folclorul autentic romanesc, stil pe care Domnul Corcodeanu il aprecia foarte mult si ii intrevedea un mare viitor.
Tinerii erau si ei entuziasmati de noul val si abia asteptau sa asculte noile casete.
De fapt tinerii prieteni se intalneau destul de frecvent in casa mare a familiei Corcodeanu si adesea ascultau in taina emisiunile muzicale ale postului de radio Europa Libera care transmitea pe benzile de unde scurte.
Domnul Corcodeanu era un om foarte ocupat iar Doamna Marioara, profesoara de pictura la Liceul de Arta, avea adeseori seara ore la liceu.
Banuiau ceva si discret i -au atras atentia lui Viorel. De cateva ori gasisera aparatul de radio reglat pe lungimile de unda ale postului interzis si erau siguri ca nu dupa ei insisi ramasese asa. Erau foarte atenti cand ascultau si ei uneori, noaptea, acest post chiar daca era puternic bruiat.
Aburii de mancare inundau bucataria mirosind intens a ciolan afumat si a varza acra. Oala cu sarmale fierbea gangurind usor pe aragaz si nu reuseau sa iasa afara pe deschiderea mica a ferestrei.
Aura era ingrijorata. Se tot uita la ceas si nu stia ce sa mai faca. Daniel intarzia la uzina mai mult ca de obicei. Si doar ii promisese azi dimineata cand a plecat grabit la serviciu ca va incerca sa vina la timp sa-i mai dea o mana de ajutor la pregatirea mesei de Craciun care nu era, totusi, o treaba foarte simpla. Avea, ce-i drept, pregatite deja cele mai multe lucruri; friptura de porc si piureul de cartofi, cozonacul cu nuci, chiar carnatii fripti si salata orientala. Bauturile si fructele, s-au inteles sa le scoata de la rece si sa le pregateasca Daniel dupa ce se va intoarce de la munca.
Urmau sa sarbatoreasca impreuna cu parintii ei, pensionari de curand si cu parintii lui Daniel pe care el trebuia sa-i aduca cu masina in aceasta seara de la locuinta lor amplasata tocmai in cealalta parte a orasului. Era trecut de opt.
Doru intra inghetat si se grabi la baie sa se spele, aproape pe intuneric. La cincisprezece ani, inca nu incepuse sa se barbiereasca. Fata ii era acoperita cu un puf ce se inchidea tot mai mult la culoare si cu peri rebeli, mai grosi si mai negri, ce apareau pe ici pe colo in fiecare zi. Viorel, colegul sau mai mare cu aproape un an incepuse sa se barbiereasca de cateva luni deja si il tot indemna si pe Doru sa inceapa. Ar fi vrut sa incerce chiar in aceasta seara dar pe intuneric se temea sa nu se taie cu aparatul de ras cu lama si uite ca taica-sau intarzia si el.
Corina aparu cu castile la urechi.
-Vai, draga, ce tare miroase in toata casa! Mama, stii ca mie nu-mi place mirosul de varza acra. Fii buna si deschide mai tare geamul la bucatarie.
Tata nu a venit? Sa vezi ce o sa-i fac! Se intoarse putin dezamagita in camera ei.
La ora noua se auzira batai usoare in usa de la intrare. Aura se repezi sa deschida sperand sa fie Daniel. Pe palierul de pe casa scarilor, in fata usii, cu lumanari in maini, trei copii se uitau cu ochi mari, intrebatori, care sclipeau straniu reflectand flacaruile luminarilor pe care le tineau in mainile inghetate, fara manusi.
-Primiti colindul? intreba unul dintre ei, mai rasarit, sa fi avut noua ani caruia, se simtea de pe voce, ii tremurau dintii.
Aura ii privea cu mila si le cerceta imbracamintea subtirica si incaltarile jerpelite. Din spate, alertat de discutia ce incepuse la usa de la intrare care se auzea pana in camera lor apropiata de bucatarie, aparu si tatal Aurei, Domnul Aurel sau Bunicul, cum ii spuneau nepotii si in ultimul timp chiar si ceilalti din casa, copiii si sotia.
-Da, primim! ii raspunse Aura grabita. Intrati in casa!
Copiii intrara. Tremurau din cauza frigului aspru prin care trecusera si zapada le mai ramasese pe incaltarile cu talpile rupte. Pantofii fara sireturi erau indesati cu mai multe randuri de ciorapi de diferite culori, imbracati unii peste altii. S-au oprit in holisorul de la intrare in care un bec mic stralucea vesel chiar deasupra usii.
-De unde sunteti voi, copii?
-Din Razboieni, raspunse cel mai mic referindu-se la cartierul vecin.
Era de fapt cea mai mica; o fetita negricioasa cu ochi stralucitori. I se vedeau pletele negre nepieptanate, pline de fundite colorate iesind in suvite subtiri de sub bazmaua groasa cu care era legata la cap.
Dupa un timp copiii incepura sa cante. Cantau frumos. Colindele erau insa triste. Cantece din acelea care poarta in ele esenta greutatilor si lipsurilor vietii colindatorilor insisi. Erau chiar nepotrivite parca pentru o ocazie ca aceea, Nasterea Mantuitorului, dar vocile placute si sincere ale copiilor depaseau semnificatia cuvintelor care insoteau melodia.
Chiar in momentul in care copiii au inceput colindul, s-a aprins lumina. S-a revarsat ca un val alb cu un tunet usor, parca lovind peretii prin toata casa. Copiii au facut ochii mari si priveau oarecum speriati imprejur. Cei ai casei priveau si ei uluiti la cei trei copii aproape dezbracati cu buzele vinete si cu ochii umezi.
Au cantat trei sau patru colinde. Intre timp s-au mai incalzit, s-au mai luminat la fata si au inceput sa zambeasca prietenosi. Se adunasera toti din casa sa-i asculte. Aura si Corina au plecat in camerele din spate sa le aduca daruri micilor colindatori. Cand s-au intors cu bratele pline cu lucruri de imbracaminte, fetita cea bruneta o intreba pe Corina:
-Ai sa-mi dai si un ruj?
-Ce vrei sa faci cu el?
-Sa i-l dau lu’ mama , raspunse isteata pitica.
Le-au dat bani si prajituri si ceai fierbinte. Au multumit si au plecat topaind la coborare pe scari. In casa a ramas dupa ei o atmosfera stranie care i-a cuprins pe toti. Se uitau unii la altii si nu spuneau nimic.
-Aoleu, s-a facut zece si tata inca nu a venit, zise Aura dupa un timp, cu fata schimbata brusc de ingrijorare. Telefona la parintii lui Daniel. Si ei erau ingrijorati ca fiul lor nu sosise inca la ei pana la aceasta ora. Inceperea mesei festive de Craciun fusese fixata pentru ora zece. Din cauza intarzierii lui Daniel, Doru si-a amanat plecarea la prietenii sai, ingrijorat si nerabdator.
La zece si jumatate suna telefonul. Cu toate ca asteptau un mesaj, apelul i-a speriat pur si simplu. In atmosfera tensionata ce se amplifica odata cu trecerea timpului, el a fost ca o scanteie intr-o butelie cu amestec explosibil. Toti au sarit de peste tot si s-au adunat in sufrageria apartamentului iluminata din plin de candelabrul cu sase brate, in mijlocul careia masa de Craciun astepta ornata si singura.
-Alo! Familia Goliat? intreba o voce infundata, ca si cum ar fi strabatut un strat gros de apa.
-Da, raspunse Aura cu un glas stins, ca un ecou al sufletului sau ingrijorat.
Din aprilie, de cand s-a produs incendiul acela nenorocit in petrochimie simtea ca o presiune i se instaleaza in ceafa si creste cu fiecare zi. Nu avea nici un motiv deosebit de ingrijorare in afara sentimentului de regret pentru pierderile produse de evenimentul nedorit dar inconstient, in sufletul sau se monta crescand un nor de teama si de nesiguranta. Daniel lucrase cativa ani in instalatia in care se produsese explozia dar fusese trecut in alta munca cu mai bine de un an inainte de eveniment. In ultimele luni dupa incendiu fusese cooptat ca specialist in comisiile de la diferite nivele care au analizat incidentul tehnic. Nu exista nici un indiciu ca ar fi putut fi implicat in vre-un fel in acest accident. El nu avea nici o indoiala in acest sens.
Aura insa, instinctiv, avea in sine o ingrijorare care nu o parasise in ultimele opt luni.
-Vorbiti aici! Se auzi un clic scurt.
-Alo, Aura? Era vocea lui Daniel. Senina si sigura, asa cum era vocea lui de obicei.
-Da! Ce faci, draga? Unde esti?
-Sunt la Bucuresti. Nu fiti ingrijorati! Fii buna si comanda un taxi pentru ai mei si adu-i la noi. Incepeti masa chiar daca e putin cam tarziu. Va doresc un Craciun Fericit!
-Dar vii si tu, da? Ce s-a intamplat?
-Procuratura a extins ancheta asupra incidentului din petrochimie si au sa-mi puna si mie cateva intrebari. Vocea lui era la fel de clara, senina si lipsita de ingrijorare ca altadata.
Un nou clic s-a auzit in receptor; mai ascutit parca si apoi nici un sunet nu mai strabatu dinspre Bucuresti pe firele incalcite ale retelei telefonice.
Dan David, Los Angeles, 12-15-2002.