Faptul că ascultăm colinde, ţine de viaţa noastră culturală şi mai puţin de sărbătoare.
Colinda „se dă” cui are nevoie şi toţi avem nevoie. Ca s-o „dai”, trebuie să faci efortul să mergi la casa omului, să i-o „duci”. Firesc este ca şi gazda să-ţi răsplătească urarea, colinda nefiind ceva despre care să spui „Mulţumesc, las-o acolo pe masă…”
În mod paradoxal, asistăm la declinul colindei şi la reînvierea ei. În sate, repertoriile colindătorilor au sărăcit şi au pierdut din anvergura de altădată. La oraş însă, după 1989 mai ales, tinerilor li s-a redeschis gustul pentru colinde. Îndrăznesc să spun că s-a produs o minune şi noi nu avem timp să observăm. Când îmi bat la poartă de Crăciun şi la întrebarea „cine-i” răspund cu colind, mi se pune un nod în gât de emoţie. I-aş ţine toată seara dacă aş putea. În asemenea momente mă gândesc că ne-a mai rămas ceva din ce-a fost, că puzderia de oameni care se află în urma noastră nu au trăit degeaba dacă au reuşit să se continue prin noi, să ducă prin noi, CLING-CLING, COLINDA.
