„CUM NU M-AM NASCUT ORFAN
Povestea mea incepe in 1913, in ziua in care s-a nascut cea ce mi-a dat nastere. Mama ei, bunica mea, a murit nascind-o. Bunelul a ramas singur cu cinci fete, prima in virsta de 12 ani, mama mea abia nascuta. Bunicul era om al cartii nedeprins cu cresterea unui copil. Sora bunicii, o copila de 17 ani, a venit si a luat gospodaria in mina. A spus rabinul: “Fata tinara locuieste cu un vaduv tinar sub acelas acoperis, nu e bine. Biblia interzice”. A spus bunicul, atunci in virsta de 35 de ani, tinerei sale cumnate: “Fetico, du-te acasa si lasa-ma singur. Rabinul nu permite sa stai cu noi”. “Cumnate”, a spus fetica, “daca-i asa, facem nunta. Eu pe astia mici nu-i las singuri”. Si iac-asa nunta. Intre miri, 18 ani diferenta de virsta. Dar de crescut cinci fete fetica nu a putut. Era doar cu cinci ani mai mare de a mare. Si-asa au dat-o pe mama bunicilor s-o creasca ei. Intre timp bunicul a devenit iar tata. De data aiasta, baiet. Bucurie mare, dar reintoarcerea mamei mele acasa nu a mai fost posibila. Si iac-asa creste mama cu doi batrini obositi, daparte de tata si surori. De fapt nimeni nici nu-i povestise ca-i are. Ea credea ca bunicii sunt parintii ei. Toate astea pina ce mama a implinit sapte ani. Bunicii murind, a trebuit luata acasa. Si s-a trezit mama cu familie mare si a zimbit cu bucurie, caci sa rida nu stia.
Poveste in poveste:
Fratele bunicului ramine singur cu sotia. Cei doi flacai al lor, feti frumosi de doar 18 ani, murisera in aceeasi zi de meningita. Vind ei gopodaria si merg in America. Fratele bunicului cumpara acolo o mirtoaga si o cotiuga si hai la impartit lapte gospodarilor americani. Mare veselie nu e acolo si nici bani nu cine stie ce. Dupa doi ani moare mirtoaga si fratele bunicului spune sotiei: “Alt cal nu cumpar caci tare l-am iubit pe cel mort. Hai acasa la Romania”. Ce agonisisera, pentru America era un mai nimic, dar in Romania el era om avut acum. Cumpara fratele bunicului cea mai mare si frumoasa casa din cartierul evreiesc si viata merge inainte. Se tot invirt ei prin casoiul al mare si plictisul ii cuprinde. Spune batrinul bunicului: “Suntem bogati, dar stingheri. Da-mi una din fetele tale. Oi inzestra-o cu toate cele si la moartea noastra va mosteni casa”. Trei dintre surorile mamii erau maritate. A patra se pregatea se plece in Palestina. Era lipsa de femei acolo. Anul 1931. Mama, in virsta de 18 ani, a fost aleasa. La 21 de ani, maritis. Tata, mai mare ca ea cu 12 ani, era contabil cu diploma si locotenent in rezerva. Casa bogata. O partida buna. Tinerii casatoriti primesc un apartameni in casoiul acela, dar parintii adoptivi spun: “Nu vrem riset de copil aici. Prea ne-ar aminti de feciorii nostri”. In 1940 parintii adoptivi mor in aceeasi saptamina. In 1941, Octombrie 10, ma nasc eu. Trecusera doar trei luni si zece zile de la Pogromul din Iasi, cind tata a fost luat la moarte. Pasa-mi-te, golanii gasisera la el uniforma si sabia de parada: “Aha, jid, cu uniforma asta ai intrat in bazele noastre militare si ne-ai spionat. D’aia au stiut rusnacii cu avioanele unde sa arunce bombele.” In drum spre plutonul de executie, pe Str. Stefan cel Mare, tata fiind tot intepat cu baioneta ca sa mearga mai repede, caci mai erau si alti tradatori jidani de omorit, il vede pe Mitica, fostul lui coleg de banca la Scoala de Subofiteri din Oradea. Tata, om voinic cu voce de stentor il striga. Mitica era in dreptul Mitropoliei, pe celalalt trotoar. Tipete, vaiete, impuscaturi, dar Mitica il aude. “Ce vreti voi de la evreul asta, mai soldati?”. “Sa traiti, domn ofiter. E un tradator. Am gasit la el uniforma. Il luam la plutonul de executie.” “Sigur ca ati gasit, e doar ofiter”. In regula, domn ofiter, vi-l dam”. Spune tata: “Mai Mitica, amu e bine, dar or veni iar. Lasa-mi doi soldati de paza la mine acasa”.
Si iac’asa, nu m-am nascut orfan.”
