„Doctrina legionară, deşi se pretinde creştină, copiază naţional-socialismul german, singura deosebire constând în faptul că făcliile şi fasciile naziştilor au fost înlocuite de icoane şi prapuri. Naţionalismul extrem şi violenţa nu au nimic în comun cu esenţa creştinismului. Războiul declarat cu îngâmfare de Căpitan elitei degenerate a fost pierdut din start, pentru că Mişcarea a ignorat cu bună ştiinţă porunca: „Să nu ucizi!”. Îndemnul din Evanghelii „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi cuminţi ca porumbeii!” nu a fost luat în seamă şi nici avertismentul „Cine scoate sabia, de sabie va pieri!”
În „Pentru legionari”, C.Z. Codreanu exprimă foarte clar profesiunea de credinţă a Mişcării Legionare: popoarele sunt conduse de elite şi e posibil ca la un moment dat elita conducătoare să degenereze; elita degenerată trebuie înlocuită prin război.
Judecând după legea pumnului, criteriul de selecţie al elitelor propus de Căpitan, este evident că Mişcarea Legionară a pierdut războiul purtat cu elita degenerată, deci nu a reprezentat elita de care avea nevoie ţara pentru a ieşi din criză. Sunt de acord că România anilor ‘30 se afla într-o profundă criză morală, socială si politică. Sunt de asemenea de acord că elita conducătoare era responsabilă de această criză, dar nu cred că Mişcarea Legionară ar fi fost soluţia ieşirii din criză.
Conducerea Mişcării Legionare a fost superficială şi lipsită de simţ politic. Recurgând la violenţă, legionarii au făcut jocul elitei conducătoare, contribuind la discreditarea pe termen lung a dreptei politice şi murdărind valorile ortodoxiei. Pilda samurailor care şi-au răzbunat stăpânul, definitorie pentru mentalitatea japoneză, este incompatibilă cu creştinismul. Deşi se pretindeau creştini, tunând şi fulgerând împotriva masonilor, legionarii nu au îndrăznit să conteste tricolorul, simbolul mason al exploziei de anticreştinism declanşate de Revoluţia Franceză. Eminescu a fost transformat în idolul spiritual al mişcării, în ciuda faptului (sau poate tocmai datorită faptului!) că opera sa emană şovinism şi seria asasinatelor politice a început cu uciderea lui Stelescu, singurul om de cultură care i-a întins o mână de ajutor lui Panait Istrati după ce acesta a căzut în dizgraţia intelectualilor francezi pentru că a denunţat ororile văzute în U.R.S.S.”
(fragment din cartea mea „Procesul tranziţiei” – respectiv volumul „Mănuşa lui Schiller”)
