Alături de geneza naţiunilor medievale, întemeierea entităţilor politice cu care acestea din urmă au sfârşit prin a se identifica la capătul unei evoluţii sinuoase, pe durata câtorva secole, i-a preocupat în egală măsură pe oamenii Evului Mediu şi pe descendenţii lor, protagoniştii experienţelor moderne şi ai globalizării. Apariţia ducatelor, principatelor şi regatelor medievale, ca şi datele biografice ale fondatorilor, au capacitat atenţia autorilor medievali, mai tentaţi de expunerea succesiunii de fapte şi de personalităţile care le săvârşesc. Aceşti martori subiectivi gravitau în sfera de interese a unei puteri interesate, atunci şi acum, de propria percepţie în mediile instruite. La rândul său, opinia contemporană se dovedeşte în mare măsură compatibilă cu spiritul Evului de Mijloc, atât în privinţa preferinţei pentru istoria-povestire, compusă din oameni şi fapte, cât şi în privinţa caracterului eclectic al interpretărilor.
Descălecătorii de ţară, ca să păstrăm altitudinea stereotipiei clasice, au încetat de a fi, încă din timpul vieţii, parte a interesului istoric exclusiv, ficţiunea literară sau mai recent cinematografia, opţiunile oficialităţii şi propensiunea publicului spre excepţional sau forţa perpetuată a personalităţilor carismatice, au transformat realitatea existenţială a acestora într-o componentă esenţială a mitologiei identitare. Faptul că întemeierea statului coincidea în cele mai multe cazuri cu creştinarea poporului şi fondarea unor centre ale pietăţii publice[1], a adăugat iniţiatorilor acestor prefaceri dimensiunea hieratică şi forţa de atracţie care a făcut în durată lungă ca monarhia să supravieţuiască în postura de sursă de legitimitate chiar în condiţiile diminuării ponderii sale politice efective.
Ipostazele în care imaginarul colectiv i-a asumat pe aceşti predecesori alcătuiesc ele însele o istorie, reconstituită de specialiştii unor analize literare şi de geografie simbolică, iar imaginea învingătorului pe câmpul de luptă o precede pe aceea a ctitorului, părintele sau salvatorul patriei îl precede pe depozitarul paradigmelor etice ale naţiunii invocat de romantici. Succesiunea eroului de excepţie este preluată cu succes de barbarul pur, sursa unei identităţi naţionale emancipate de alterarea globalizării, propagată de adepţii unor curente ideologice anti-sistem. Sub aceste auspicii, obiectivitatea istoricului are de răspuns la două provocări fundamentale, aceea de a se sustrage captivităţii comode a surselor şi subiectului şi mai important decât aceasta, să opereze o delimitare netă între faptele trecutului şi interpolările politice sau rasiale care au tentat speculaţia intelectuală a ultimelor două secole.
Tipuri de state şi de suverani
Chiar dacă fiecare din naţiunile europene şi-a avut propria dinamică politică şi instituţională şi şi-a definit propriul profil identitar în funcţie de aceasta, aprofundarea acestei problematici justifică o încercare de a schiţa o tipologie a actelor fondatoare, aşa cum ne-au fost păstrate de memoria documentului scris. O trăsătură generală a acestor prime experimente instituţionale pe care le-a cunoscut lumea post-romană şi care a fost valorificată de exegeza primului mileniu în ultimele decenii, a constat în revirimentul regiunii ca formă de agregare a comunităţii şi de promovare a intereselor proprii, sub impulsul mutaţiilor economice şi a volatilităţii raporturilor de putere, care făceau inadecvate vechile apartenenţe.
Scrierile vremii vorbesc chiar în legătură cu protagoniştii scenei politice romane despre importanţa deţinută de parva patria, patria mică[2], socotită mai importantă decât loialitatea faţă de imperiul Cezarilor. În aceeaşi ordine de idei, nici regatele barbare mai mult sau mai puţin efemere care s-au succedat pe solul fostelor provincii romane, nici statele medievale de mai târziu, nu acoperă accepţiunea pe care noţiunea de stat a dobândit-o în epoca modernă. Indiferent de titlurile şi legitimităţile asumate de conducătorii acestora, viabilitatea acestor structuri depindea în primul rând de forţa militară a clanului fondator, de invincibilitatea conducătorului acestuia, iar perpetuarea sa dincolo de limitele biologice ale unei generaţii rezulta din capacitatea cuceritorului de a asimila expertiza administrativă şi modul de viaţă al autohtonilor.
Din perspectiva tipologiei pe care o aveam în vedere, cazul statului franc merovingian întemeiat de Clovis oferă exemplul clasic al unei osmoze de succes între vitalitatea politică a clanurilor germanice şi capacităţile economice şi spirituale ale locuitorilor Galiei romane. Procesul a fost favorizat şi de convertirea suveranului devenit emblematic pentru naţiunea franceză la creştinismul roman, religia majorităţii locuitorilor, spre deosebire de cazul ostrogoţilor şi longobarzilor sedentarizaţi în Italia sau al vizigoţilor din Peninsula Iberică, care vor adera într-o primă fază la erezia ariană[3]. Clovis şi succesele sale, imortalizate în cronistica ulterioară care va propune şi teza originii troiene a francilor, continuă să deţină la nivelul simbolisticii naţionale a francezilor o pondere superioară celei a cosmopolitului împărat Carol cel Mare, recuperat şi apreciat de exegeza contemporană mai ales din perspectiva primei tentative de integrare a Occidentului medieval.
O a doua categorie poate avea în vedere experimentele intermediare, mai puţin lineare ca funcţionalitate şi durată,, iar aici pot fi incluşi şi suveranii regatelor iberice, cu o carieră mai puţin spectaculară, dar cu meritul de a fi pus bazele statelor care vor iniţia eliberarea Spaniei şi Portugaliei de sub ocupaţia maură. În cazul configuraţiei politice a Britaniei romane şi a proximităţilor sale celtice, avem de-a face cu o serie de întemeieri, rezultate din pluralismul etnic care a preliminat formarea naţiunii engleze. La coexistenţa complicată dintre romani şi celţi se adaugă descinderea triburilor saxone şi apariţia celor şapte regate, unite la finele secolului al IX-lea sub domnia lui Alfred cel Mare, în vederea apărării cu succes în faţa raidurilor vikingilor din Peninsula Scandinavă.
Alternanţa stăpânitorilor saxoni şi danezi ia sfârşit în 1066, odată cu expediţia războinicilor franco-normanzi conduşi de William Cuceritorul care, prin bătălia de la Hastings, punea capăt anarhiei interne şi introducea regatul Angliei în ordinea de drept a lumii creştine, preliminând în durată lungă relaţia dificilă cu Franţa continentală. O situaţie diferită se înregistrează la frontierele sudice şi mai ales răsăritene ale lumii romane, unde un complex de factori politici, economici şi de natură etnică au determinat consolidarea unor centre regionale de putere, integrate parţial în ansamblul carolingian, dar suficient de viabile pentru a-şi recupera autonomia internă.
În ceea ce priveşte Europa Centru-Orientală, întemeierea regatelor a presupus recunoaşterea de către forurile spirituale supreme ale creştinătăţii a puterii unor conducători ai populaţiilor slave şi maghiare sedentarizate în secolele VII-IX. Etapele actului întemeierii cunosc aici forme mult mai violente, generate de caracterul impus al convertirii la credinţa creştină, dar şi de oscilaţia manifestă de pe acum între tentaţia de încadrare deplină a paradigmelor occidentale şi un specific identitar fortificat de vitalitatea loialităţilor comunitare şi de disponibilităţile anarhice ale elitei. Edificările etatice medievale sunt menţionate în scrierile epocii în forma lapidară a unor evenimente militare sau date relevante pentru istoria bisericii, dar un examen mai atent al acestora relevă complexitatea relaţiilor dintre liderii clanurilor migratoare şi populaţia sedentară, oscilând între o asimilare treptată a primilor şi confruntări endemice, cu izbucniri episodice de violenţă.
Coexistenţa nu a fost una paşnică, iar animozităţile sunt evidente în forma legilor care stabilesc împărţirea domeniilor funciare sau în inscripţiile care îi diferenţiază pe stulti romani de sapientes germani în Noricum[4], sau în Anglia secolului al XII-lea, unde clericii saxoni se confruntă cu cei normanzi în privinţa administrării mănăstirilor[5]. Istoricii moderni şi o parte a publicului contemporan au preluat într-un registru updatat astfel de atitudini medievale, inspirate de raţiuni pragmatice, şi au dezvoltat teza statului ca element de aculturaţie, şi implicit a naţiunilor lipsite de capacităţi organizaţionale, de instinct politic sau chiar de opţiuni spirituale. În această ordine de idei, negustorul franc Samo este fondatorul primului stat al slavilor apuseni, Primul Ţarat bulgar este opera clanurilor turcice care şi-au subordonat populaţia slavă din Balcani.
Cel mai cunoscut exemplu este însă aşa-numita teorie normanistă, care considera Rusia Kieveană o creaţie a varegilor scandinavi, al căror conducător şi-a transferat reşedinţa de la Novgorod la Kiev şi a preluat puterea asupra slavilor prin asasinat[6]. Ideea a guvernat în parte abordările istoricilor germani şi polemicile lor cu cei slavi, fiind preluată şi de unii autori pozitivişti, din necesitatea de a amenda critic entuziasmul patriotic al predecesorilor.
Avem şi noi barbarii noştri
Întemeierea statelor medievale româneşti s-a desfăşurat în aceleaşi paradigme ca şi precedentele occidentale sau central-europene şi balcanice, cu diferenţa notabilă a câtorva secole şi a ezitărilor care au preliminat opţiunile politice şi confesionale ale întemeietorilor şi ale succesorilor imediaţi ai acestora[7]. O altă interogaţie aflată pe agenda medieviştilor români constă în lipsa unor surse interne contemporane, în măsură să ofere un punct de vedere românesc asupra evenimentelor. În plus, apariţia Ţării Româneşti şi a Moldovei, sau cel puţin consemnarea implicării lor în disputele care opun forţele catolice, ortodoxe şi islamice la Dunărea de Jos are loc în succesiunea reluării ofensivei cruciate, menite să contrabalanseze efectele ultimului val ofensiv dinspre stepele nord-pontice, invazia mongolă şi expresia sa regională, Hanatul Hoardei de Aur.
În aceste circumstanţe, originea etnică şi apartenenţa confesională a dinastiilor fondatoare, Basarabii şi Bogdăneştii sau Muşatinii, a rămas o preocupare constantă pentru scrisul istoric românesc şi a generat o dezbatere în care spiritul critic a alternat cu circumspecţia impusă de un subiect politizat şi cu preluări mai mult sau mai puţin selective ale unor interpretări occidentale[8].
Recentele încercări de a stabili backgroundul familial al primilor domni ai Moldovei sau apelul la genetică pentru a identifica filiaţia domnilor Ţării Româneşti sunt cele mai recente episoade ale acestor cercetări şi dincolo de dimensiunea spectaculară, ele pot capta interesul public pentru aspecte mai puţin clare ale trecutului naţiunii române. Din punctul de vedere al eventualei ascendenţe cumane a domnilor români, demersul bate la o uşă deja deschisă. Istoricii specializaţi cunosc teza lui Nicolae Iorga, potrivit căreia onomastica şi conexiunile familiale indică originea cumană a familiei Basarabilor şi a unei părţi a colaboratorilor acestora. Reactualizarea a putut părea o noutate, câtă vreme istoricii români au încercat să accentueze rolul elementelor locale în constituirea statelor româneşti ca un argument în controversele ireductibile cu partea maghiară, legate de primii locuitori ai Transilvaniei.
Prudenţa faţă de prezumţia că românii sunt sub aspect etnic şi politic un produs de sinteză, ca toate naţiunile europene, îşi va găsi pe termen lung un loc în autopercepţia noastră, mai ales în condiţiile în care jurisprudenţa internaţională acordă principiului ponderii populaţiei prioritate în raport cu principiul istoric. Evenimentele din Kosovo reprezintă doar ultimul exemplu din acest punct de vedere. Acceptarea acestei probabilităţi rezonabile nu implică însă aplicarea tale quale a unor modele de dezvoltare din alte spaţii la preliminariile etatice româneşti, insuficient cunoscute. Rolul cumanilor în istoria noastră este mai important decât tradiţia istorică de dată recentă a fost dispusă să accepte, dar nu dispunem de suficiente elemente pentru a-i socoti echivalenţii francilor sau normanzilor.
Aceşti războinici turcici, cu o organizare politică guvernată de pragmatismul specific seminţiilor nomade, în căutare de hrană şi pradă de război[9], au preluat succesiunea pecenegilor şi uzilor, fiind inamici sau parteneri ai liderilor populaţiilor sedentare, fie că era vorba de ţarii româno-bulgari, de cnezii ruşi sau de regalitatea maghiară. Disponibilităţile lor militare le-au asigurat o carieră remarcabilă, care nu s-a încheiat odată cu destructurarea bazei lor de putere de la nordul Mării Negre, sub loviturile mongolilor, supravieţuitorii sunt prezenţi pe câmpurile de luptă din Moravia ca auxiliari ai regilor maghiari care vor face apel la ei şi pe durata campaniei împotriva lui Basarab din 1330, dar şi ca adversari ai mongolilor în Egiptul mameluc.
Stabilirea rolului lor în edificările etatice de la nord de Dunăre în perioada descompunerii puterii lor trebuie să ţină cont de limitele obiective ale unor studii antropologice, câtă vreme cumanii îi urmau în regiune pe predecesorii de origini apropiate, pecenegii şi uzii, iar nuanţele propuse de Stelian Brezeanu sunt oportune pentru o mai bună înţelegere a situaţiei. Nici onomastica nu este un argument de validitate absolută, studii făcute pentru cazul Franţei medievale demonstrează preponderenţa numelor de origine germanică, în condiţiile în care limba vorbită de posesori era una romanică. Din punct de vedere confesional, oscilaţiile între catolicism şi ortodoxie ale domnilor români pot sugera similitudini cu cazul cumanilor, deşi convertirea acestora a fost constant pusă la îndoială de documentele papale.
Cunoscuta scrisoare adresată coregentului Bella în 1234, se referă de altfel la români ca o realitate etnică distinctă, dispunând de o ierarhie ecleziastică ortodoxă. Pe de altă parte, chiar dacă originea etnică a dinaştilor a fost invocată la un moment dat ca un element care să-i distingă pe aceştia de supuşii lor, statul medieval în Europa Centrală şi în cea sud-estică s-a menţinut în măsura în care liderii politici şi militari şi-au asigurat suportul supuşilor. În lipsa unor mijloace specifice statului premodern sau a unor reguli succesorale stricte, relaţia dintre putere şi societate s-a bazat pe asumarea unor afinităţi identitare şi religioase ale societăţii, cel puţin a celei care dispune de un statut juridic. O realitate edificatoare din acest punct de vedere a fost aceea a Bizanţului secolelor XIV-XV, în care agenda xenofobă şi anticatolică a societăţii a cenzurat opţiunile pragmatice ale Curţii sau disponibilităţile ecumenice ale intelectualilor umanişti.
Întemeierea statelor româneşti şi originile conducătorilor acestora furnizează subiecte pentru noi cercetări, iar calitatea rezultatelor acestora va depinde de capacitatea iniţiatorilor de a evita în egală măsură limitele impuse de tradiţie şi de tentaţia de a construi necritic un arhetip al barbarului cu iniţiativă, riscând tangenţe cu updatări ale imaginii „bunului barbar” de tipul tracului ca arhetip al populaţiilor indo-europene, al dacului liber şi aproape creştin sau al apărătorului cetăţii asediate.
Referinţe:
1. Vezi Jean-Baptiste Duroselle, Istoria catolicismului, Bucureşti, 2004, p. 31-34.
2. Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale: controverse istorice, Bucureşti, 2002, p. 46.
3. Henry Pirene, Mohamet şi Carol cel Mare, Bucureşti, 1997, p. 36-51.
4. Stelian Brezeanu, op. Cit. , p. 104.
5. Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne, Cluj-Napoca, 2004, p. 73-76.
6. Pentru detalii referitoare la semnificaţiile asasinatului ritual în tradiţia politică rusă, vezi Helene Carrere d’Encausse, Istoria asasinatului politic în Rusia, Bucureşti, 2000, p. 11-23.
7. Chestiunea este abordată dintr-o perspectivă plurivalentă de Şerban Papacostea. Vezi Întemeierea statelor medievale româneşti, Cluj-Napoca, 1988, passim.
8. În legătură cu originea boierimii româneşti, vezi P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1991, p. 24-35.
9. Victor Spinei, Lumea stepelor, Iaşi, 2001, p. 153 et sqq.