Daca e sa ne luam dupa intelepciunea washingtoniana de ieri (nu dupa cea de azi), pentru Irak existau numai doua solutii: Stay-the-Course si Cut-and-Run. Fiecare avea usoare variatii. Stay-the-Course devenea cateodata Change-the-Course (Abordarea Flexibila, ca sa o denumim si noi mai elegant). Cut-and-Run putea si ea sa insemne diverse lucruri: retragere imediata, retragere in etape, stabilirea unui timetable.
Partizanii lui Stay-the-Course vedeau numai doua posibilitati: victorie sau infrangere. Natural, rezulta ca trupele americane ar fi trebuit sa stea in Irak pana la victorie. Infrangerea ar fi insemnat prea multe lucruri urate: Irakul ar fi devenit un paradis al tuturor retelelor teroriste, intreaga regiune s-ar fi destabilizat, gradul de pericol de atac terorist asupra SUA si a tarilor europene s-ar fi ridicat la cote dramatice.
Partizanii lui Cut-and-Run credeau ferm ca razboiul din Irak a fost o greseala imensa; pentru ei o victorie era imposibila; singurul lucru de facut era micsorarea proportiilor greselii.
Alegerile recente din America au fost dominate de tema Irakului. Rezultatul votului a aratat foarte clar starea de spirit a societatii americane – oamenii s-au saturat de Stay-the-Course, oamenii vor Something-Else. Asa ca astazi circula o noua mantra prin Washington: solutia Baker-Hamilton.
Bine inteles ca acest Something-Else ar trebui sa raspunda la toate intrebarile ridicate de Stay-the-Course si Cut-and-Run. Este ceea ce Fareed Zakaria analizeaza in Rethinking Iraq: The Way Forward, urmat de un nou articol (Don’t Punt on The Troops Issue), amandoua dedicate solutiei Baker-Hamilton.
Exista numai doua posibilitati, victorie sau infrangere? Nu, zice domnul Zakaria, mai exista o cale, nici-victorie-nici-infrangere. Este modul in care s-a incheiat razboiul din Coreea.
Pentru americani, razboiul din Coreea nu a fost o infrangere – Statele Unite adunasera o coalitie care a rezistat agresiunii comuniste – dar nici victorie nu a fost, sa fie clar. Dupa trei ani de razboi si 4 milioane de morti, Coreea ramanea divizata – Nordul un bastingaj comunist, Sudul o dictatura urata de tot – Asia dadea in clocot si pericolul de razboi cu fortele comunismului international parea a fi mai mare ca inainte.
Si Fareed Zakaria continua,
Ceva cam ca sfarsitul raboiului din Coreea este, sa o spunem pe sleau, cel mai bun lucru la care ne-am putea astepta acum pentru Irak … un sfarsit in zona gri — ceva nesatisfacator pentru toti, dar care barem previne scenariile cele mai rele, securizeaza niste castiguri atat cat sunt, da posibilitatea ca SUA sa isi regaseasca energia si busola strategica pentru a-si exercita rolul in lume.
Statele Unite trebuie sa isi redefineasca misiunea, sa isi reduca si sa isi redesfasoare fortele si sa gandeasca un mod de implicare mai putin intruziv, in care si americanii si irakienii sa creada, un mod de implicare mai productiv si mai sustenabil pe termen lung.
America nu poate construi un Irak unitar si secular. In cel mai bun caz, Irakul va deveni o federatie foarte flexibila, cu o impartire echitabila a veniturilor obtinute din vanzarea petrolului si cu o reprezentare echitabila a fiecarui grup etnic in administratia centrala. Si asta in cel mai bun caz. Iar SUA ar trebui sa isi redefineasca misiunea in mod corespunzator.
Dar, inainte de orice, societatea irakiana este responsabila pentru viitorul ei. America poate ajuta, insa cele trei comunitati irakiene principale ar trebui mai intai sa ceara ajutorul american in mod expres. Pana acum numai kurzii si-au exprimat dorinta de a fi ajutati de americani.
Un Irak destabilizat este primejdios pentru toti vecinii sai – si americanii au in aceasta privinta un interes comun cu vecinii Irakului. Unii vecini au relatii prietenesti cu americanii, altii sunt ostili. Nu conteaza, SUA ar trebui sa incerce dialogul cu toti.
Si ce se intampla daca dialogul cu vecinii esueaza? Atunci America trebuie sa mearga mai departe singura; nu exista vreo solutie magica aici.
Si ce se intampla daca situatia continua asa cum e acum? In cazul acesta americanii trebuie sa isi pastreze doua responsabilitati principale: securizarea regiunii kurde (singurii care au cerut-o in mod expres) si securizarea granitelor dintre regiuni.
Eu stau si ma intreb, daca nu cumva SUA nu si-a depasit atributiile! A te transforma in jandarrmul lumii, creaza anumite responsabilitati, de care SUA nu a dat dovada ca ar fi instare! Problema Yraq-ului sau a oricarei alte tari, devine insolvabila in momentul in care americanii isi vara coada. Parerea mea este ca americanii ar face mai bine sa se orienteze catre politica interna, nu catre cea externa. Tot ce au atins pana acum s-a dovedit a fi viciat si asta datorita faptului ca interesele unor firme primeaza in aceasta politica. Cred ca o mai fireasca evaluare ar conduce la o mai buna gestionare a anumitor crize planetare. Apoi, nu stiu cine a ales ca SUA sa fie aceea care sa spuna ce este corect sau nu, pentru anumite state din lume! Ori o autodefinire in acest sens creaza si anumite responsabilitati. Oare SUA este responsabila in acest moment?
O sa va mire, dar punctul dumneavoastra de vedere este de fapt impartasit de numerosi politiceni americani, fie ei democrati sau republicani. Ei considera ca Statele Unite ar trebui sa isi restranga cat mai mult implicarea in politica externa, sa isi protejeze economia interna, sa reduca cat mai mult imigratia si sa traiasca in felul acesta fericita intr-un turn de fildes.
Cred insa ca in lumea contemporana nici un stat nu mai poate face abstractie de ce se intampla in afara. Soarta lumii se decide pe Wall Street, dar in acelasi timp si la Bangalore, si la Shanhai, si la Bagdad, si la Teheran, si la Singapore, si la Phenian, si in multe alte locuri. Iar marile puteri au o raspundere mare in politica externa si trebuie sa isi consacre in mod prioritar resursele si energiile in politica externa. Si America, si China, si India, si Rusia – ne place sau nu ne place, este lumea in care traim.
Politica externa americana este proasta? Poate ca da, poate insa ca nu aceasta este problema – pentru ca problema este de fapt modul in care acum se corecteaza greselile – si articolele lui Fareed Zakaria pe care am incercat sa le comentez analizeaza tocmai caile de corectare a politcii externe americane. Cum le analizeaza si alt articol pe care l-am comentat acum catava vreme, semnat de profesorul Ickenbery.
Ca sa fiu mai concret – fiindca e vorba de Irak in fond – problema acum nu este daca razboiul american a fost o greseala sau nu – problema acum este daca o retragere a americanilor nu ar lasa tara prada unui haos mult mai mare decat cel prezent. Cu alte cuvinte, datoria morala a americanilor acum este tocmai asta – sa nu se retraga din Irak, la stilul, ‘am dat-o-n bara, ne luam jucariile si plecam, descurcati-va pentru ca noi ne-am decis sa ne ocupam de politica noatsra interna’