O amintire de acum exact douăzeci de ani. Aveţi răbdare, o relatez aici, pentru că are tâlcul ei.
Era luna iulie a lui ’92 şi lumea părea să se fi întors cu faţă către noi. Lucram la ziarul România liberă şi vedeam cum se dezvoltă în fiecare zi sistemele tehnice şi grupurile de oameni pe care le instruisem, totul într-o direcţie clară şi anume pentru a crea cel mai important grup de presă din România. Pornisem cu dreptul de altfel, obţinând Certificatul de Societate Comercială cu numărul 001! Dar nu despre România liberă, azi în faliment, vreau să scriu.
Ne-am decis să mergem la pescuit în sâmbăta aceea, alegând Lacul Săruleşti după îndelungi cercetări şi recomandări ale unor prieteni mai pricepuţi în ale sportului care, potrivit unora, cere cel mai mic IQ. Unul dintre prietenii noştri avea chiar o ”teorie” potrivit căreia cu cât resusesti să impersonezi un caracter cu un IQ mai mic, cu atât reuşeşti să prinzi un peşte mai mare. Dar nu despre teoria pescuitului, varianta această cu IQ-ul fiind absolut greşită, vreau să scriu.
Excursia noastră a început prin a ne rătăci printre lanurile de porumb şi tăieturile întortocheate care duceau la lac. Am ajuns abia pe seară şi abia atunci am reuşit să ne întâlnim cu grupul, după cine ştie câţi kilometri inutili făcuţi prin hârtoape şi praf. Aleseseră un loc în pantă, în ideea că panta continua şi în apă şi deci puteam pescui cu undiţa din mână în apă mai adâncă. Ne-am ridicat cortul pe întuneric şi toată noaptea n-am dormit pentru că am încercat să stăpânim familia de popândăi sau cârtite sau ce-or fi fost care au tot încercat să străpungă cortul pe dedesubt în timp ce noi oricum nu puteam dormi pentru că panta era prea abruptă iar noi nu mai dormisem pe teren atât de înclinat în viaţă noastră.
Când în fine s-au îndurat zorile să se ivească şi am avut un bun motiv să terminăm bătălia inutilă cu vietăţile de sub cort, ne-am aşezat pe mal cu lansetele optimist întinse în 20 de direcţii, cu tot felul de bunătăţi în cârlige (râme, mămăligă, libelule, etc.) dar am aşteptat degeaba. Spre prânz, după ce ni s-a alăturat un alt prieten care nu reuşise să vină cu o zi în urmă, am renunţat la pescuit şi am făcut baie, pe o căldură toridă, la limita insolaţiei şi oricum arşi şi bătuţi în cap de soare. Am plecat după-amiază şi la marginea lanului de porumb maşina a rămas în pană de benzină, de a trebuit să luăm un litru de la un alt pescar, pentru a ajunge cu emoţii la o primă staţie de benzină aflată la marginea Bucureştiului.
Ne gândeam cu bucurie cum vom ajunge în dragul nostru de cartier Militari, unde locuiam într-un apartament de trei camere, de vreo 60 de metri pătraţi. Plănuiam să ne aruncăm în pat şi să dormim douăzeci de ore dacă s-ar fi putut, după toate necazurile pe care le avusesem cu neinspirata ieşire la Săruleşti.
Ajunşi în faţa blocului, o doamnă în vârstă, atât de specifică în acei ani (poate şi acum, nu mai ştiu) blocurilor de locuit, “baba care stă în faţă blocului şi vede şi ştie tot” de cum ne-a văzut ieşind din Oltcitul nostru, ne-a declarat, cu emfază, în timp ce noi căram cort, undiţe, bagaje, obosiţi şi enervaţi: “Ei, v-aţi distrat, acum la treabă! Vi s-a inundat apartamentul!”
Poooftim? Da, chiar aşa. Vecinilor de deasupra, plecaţi în vacanţă, li se deconectase furtunul de alimentare cu apa de la maşina de spălat automată şi apa curgea, curgea… ajunsese deja la etajul unu de la etajul cinci, iar noi stăteam la etajul patru. Pereţi spălaţi, covoare plutitoare, apa oprită (cineva avusese inspiraţia să oprească apa de pe întreaga coloană, într-un final, spre disperarea celor de la 8 care aveau un botez).
Nu mai relatez ce a urmat, şi nu va exista o “continuare în numărul viitor”. A trebuit să treacă vreo jumătate de an până la ştergerea urmelor acelei inundaţii iar noi am dormit şi ne-am refăcut după aventura cu pescuitul, “din mers”.
Mi-am amintit de toate acestea pentru că nu găsesc, în viaţa mea, comparaţie mai potrivită cu acest referendum pentru demiterea lui Traian Băsescu (indiferent de rezultat, necunoscut la ora închiderii ediţiei!), decât aventura acelui pescuit din iulie 1992. Şi aventura e reală, nu am inventat-o de dragul referendumului.
Veţi reveni acasă după distracţia cu referendumul şi vă veţi (re)găsi casa ”inundata”.
Vreau să spun, e inundată de pe acum: de griji, de atmosfera coruptă şi de aerul aproape nerespirabil din România, de pesimism. Să nu-şi imagineze cineva că, revenind de la votare, va găsi casa curată, aerul respirabil, ferestrele orientate spre un peisaj mai atrăgător.
Pentru toţi cei care îşi vor gândi după acest referendum un viitor independent de cine şi cum conduce România, un gând de încurajare şi o sinceră mână de sprijin moral întinsă cu prietenie!