Ne dezumanizează spiritul senzaţionalului ce răzbate din buletinele de ştiri în care sunt prezentate diverse nenorociri, dar şi din viaţa banală a tânărului ce trăieşte la început de mileniu trei. Motoul studentului de azi a ajuns să devină „vreau să fiu mare”, dar asta în nici un caz nu are de-a face cu înţelepciunea, succesul sau profunzimea spiritului, ci mai degrabă cu muşchii, numele şi independenţa înţeleasă ca o formă a expresiei „vreau să-mi fac de cap”. Promovată atât de profesionist prin toate mijloacele posibile, de parcă în spatele ei ar trona un Bill cu buzunarele doldora de fonduri destinate publicităţii, această dezumanizare ne afectează, vrem nu vrem, şi ne mănâncă, uşurel, ultimele fărâme de omenie rătăcite prin colţurile sufletelor noastre flămânde.
În fond şi la urma urmei, e normal să fie aşa, îmi vine să zic, acesta e felul în care sunt construit şi faptul că sunt student, nu mă imunizează împotriva tentaţiilor de a mă ridica deasupra celorlalţi, indiferent de mijloace. Vreau să fiu remarcat, vreau să-şi întoarcă amfiteatrul cupola după mine când îmi scutur şuviţele, vreau să exclame tot palierul „UAU!” când îmi încordez puţin tricepşii şi vreau… vreau… vreau… Şi ţăranul din satul bunicii vrea mai mult pământ, mai mulţi cai, mai multe găini, mai mult senzaţional care să-i propulseze imaginea.
Vreau să am un „brand”, un nume care să stârnească murmur când se rosteşte, emoţii când se şopteşte… Da, exact ca-n reclame…
Mă trezesc din meditaţia-mi şi realizez că am ajuns pe un tărâm nesigur. Am formulat o problemă şi habar nu am care îi sunt răspunsurile. Sunt un matematician care şi-a uitat formulele, soluţiile. Am uitat unde e tabla, creta, echerul. Aşa că, pe bâjbâite, încep să refac propoziţiile. Am un om, un tânăr, în speţă. Acesta este X, să zicem. X nu este mulţumit de X, aşa că vrea să devină Y. Nu, nu e tocmai corect. X vrea să rămână X, dar să semene cu Y, cu Z, cu T, cu toţi cei din mulţimea restrânsă V, de la vedete. Şi pentru asta, X ţopăie ca şi T, zâmbeşte ca şi Z, şi face exact aceleaşi tâmpenii pe care le-a făcut Y, şi pe care Y acum le regretă. X vrea să facă senzaţie şi uită că e X, cu icsurile lui, unice, de neînlocuit. Vrea să uite că vine dintr-o mulţime mai mare N, de la necunoscut, şi omite că valoarea lui este la fel de mare ca a igrecului din mulţimea V. Săracul X!
Prin cuvintele de mai sus nu am afirmat că este greşit să ne dorim succesul. Dimpotrivă. Am fost creaţi de Dumnezeu să devenim oameni de succes, să aducem lumii o contribuţie pe care nimeni nu o poate înlocui. Însă, mă îngrozesc de fiecare dată când îmi uit originea şi, de dragul senzaţionalului, de dragul promovării propriului meu „brand”, calc peste principii, calc peste dorinţe, calc peste mine. Mă strivesc în picioare încercând să mă ridic cocoţându-mă pe umerii mei, devenind un Sisif gârbovit de greutatea eului.
Ne dezumanizează spiritul senzaţionalului, dar putem să facem ceva. Ca şi studenţi nu suntem imuni la tentaţiile nebuniei mileniului trei, dar, categoric, avem o responsabilitate mai mare. De viitorul României nu va fi responsabil Băsescu, Năstase sau Tanti Dochia, ci tu şi cu mine. Anii de facultate sunt un bun prilej de reamintire, de aprofundare şi de dezvoltare a principiilor solide de viaţă, a talentelor, a spiritului nostru. Fiecare minut petrecut acum investind in tine, va fi un „UAU!” exclamat mai târziu. Da, exact ca-n reclame!
Beniamin Husarciuc