Bate mâna dorului la poartă
vântul, solul, şuierã scrisoare.
Între două lumi, aceeaşi soartă,
trupurile scad, tot mai uşoare

cocoşate, semne de-ntrebare
îşi răspund cu zâmbetul tăcerii,
cenuşiuri de pământ şi sare
le îmbracă frigul, toiul verii

bate ceasul vechi, se bate clopot,
dar ei le-au mai auzit pe toate.
Ploaia aşteptată dă în ropot –
nu mai cresc, se spală de păcate…