Pentru o civilizaţie digitală ideea de sat ne apare ca un surogat ieftin, nişte lemne adunate într-un muzeu, un tărâm repudiat.
Unul dintre bunici se numea Ilie. Nu trimiterile religioase ale numelui reprezintă sărbătorirea onomastică. Îmi amintesc doar de o zi minunată de iulie cu primele piersici, mere şi pere văratece, şi pâine caldă abia scoasă din cuptor. Probabil pare de neînţeles cum oamenii de la sate au trăit fără curent electric, fără apă curentă şi fără toaletă în casă. Dormeam pe prispă sub cerul liber, în franceză se spune à la belle étoile. Bunica ne acoperea cu velinţă, alţii îi spun cergă.
În dimineaţa zilei de Sf. Ilie bunicul ne lua la târg, la Moşi cu caruselul (scrânciob) din lemn. Erau căluşei ce pentru noi, copiii săraci, însemnau roibi înaripaţi. Ne alegeam cu câteva jucării diforme: hopa-mitică, morişti etc. Grătarele sfârâiau, îngreunau cu mirosul de pastramă, de mici. Ne întorceam către casă cu sticlele de sifon, din care mai sorbeam sub mustrările bunicului: – Mai lăsaţi sifon şi pentru vin, că altfel nu mai scăpam acasă. Era vorba de mama mare, trebuia să ne gândim şi la ea. Bunica era la biserică, noi haimana.
Odată ajunşi acasă scoteam mesele în curte, străchinele de lut, ştergarele, vesela cositorita, paharele care nu erau niciodată la fel. Meniul era simplu. Supă de varză, pui, carne din garniţă – un fel de confit de carne de porc ţinută în untură, salată stropită cu mult usturoi verde. Deserturile deveneau fructele, nucile. Condiţiile unei case fără gaz metan, bunicii nu aveau butelie de aragaz nu le permiteau mereu să prepare prăjiturile de casă. Bunica nu avea timp pentru acestea. Orătăniile, grădină,via şi altele nu îi mai lăsau timp şi pentru dulciuri. În plus avea copii la oraş, şi aceştia la rândul lor le aduceau ei. Bunicul întreba oaspeţii, şi pe noi copiii mai ales, dacă vrem să bem vin. Ştiam cu toţii cui îi era sete.
Nu aveam radio. Bunicul cânta la vioară. Îl ascultam cu toţii în tăcere. Îi plăcea viaţa şi drumul. Ultima oară când l-am văzut cântând era în iulie, de Sfântul Ilie la sfinţirea fântânii. Îi tremurau mâinile pe vioară, vocea îi tremura, şi ochii îi erau trişti. Cânta ceva despre viaţă, despre durata nepermis de scurtă a verii. Aveau fântână în faţă casei, în curte şi pe noi, nepoţii, ne bucura că nu mai mergem la izvor, cu ulcioare, cu bidoane…
Mi-aş fi dorit să mai trăiască şi să apuc să-l cinstesc. Să fie alături de vara Adriana, Doina, Liliana, Dan, Didi şi să cântăm cu toţii vara, bucuria vieţii ce trece din bunici încoace precum lumina din stea în stea peste prispa sărăcăcioasă, păzită de câinele cuminte al casei aşteptându-ne la poartă.