…uneori simţeai o apăsare grea, ca un animal de pradă care îţi sărise în spinare şi pe care nici măcar nu mai încercai să-l scuturi; atunci priveai asfaltul, noroiul sau băltoacele şi descopereai linii, forme şi culori pe care trebuia să le depeni sub bocanci. Trotuarele şi aleile din parc, toamna după ploaie, cu găuri şi crăpături, cu pete irizate, curcubee şi frunze ciudate, ca nişte amprente de
dinozaur, pe griul indiferent şi neutru, erau lecţii gratuite de compoziţie, tablouri efemere pe care le-ai fi putut relua la ora de pictură. Câini vagabonzi te urmăreau în tăcere, cu boturile umede care trăgeau paralele prin aerul mirosind a sevă şi cimitir. Dar nimic n-ar fi putut să-ţi rupă şirul gândurilor, de o cutezanţă înfiorătoare în subţirimea lor, precum a acelui zâmbet aproape victorios cu care sfidai uneori privirile iscoditoare. Ei nu ştiau la ce te gândeşti, cei mai deştepţi te
bănuiau puţin ţicnit sau obraznic poate, doar atât; câinii sau ceilalţi, cei din tabăra cealaltă, duşmanii dintre noi, extratereştrii…
Erau grele paltoanele, fularele, căciulile şi bocancii, rucsacul invizibil, umbrelele, genţile şi sacoşele pe care le purta fiecare prin oraş. Te întâlneai cu prieteni şi depuneai cu grijă poverile, căutând o porţiune mai uscată, îţi trăgeai răsuflarea, schimbai câteva cuvinte odihnitoare şi porneai mai departe. Îngheţat, intrai în librărie sau anticariat şi le aşezai frumos pe banca de la intrare. Conţinutul lor, uşor de ghicit, ca un trup într-o haină prea strâmtă, foşnea din senin în timp ce umblai printre rafturi şi toţi se întorceau dintr-o dată, cu un reproş în priviri: polimeri tulburători ai liniştii noastre, voi nu veţi putrezi niciodată…
De la o vreme te obişnuiai cu atingerile, mirosurile, frecuşul hainelor, mâinile care dădeau să apuce aceeaşi carte, privirile încrucişate scurt, complicitatea lor: uite, autorul ăsta occidental, dacă ar şti EI ce scrie, poate că ştiau dar trebuiau să ne lase şi nouă câte ceva, o mică victorie, un risc
asumat. Doar eram cuminţi, comentam doar pe stradă, prin parcuri, unde nu ne puteau auzi; şi dacă totuşi auzeau? Când şedeam cu prietenii la bere, la cafea, prin bodegi şi restaurante, în separeuri unde ne credeam în siguranţă, ce era cu scrumierele pe care chelnerii le schimbau mereu, ce se ascundea sub tapetele acelea soioase de mohair ? Care din studenţii de la teologie sau filologie erau iudele şi care erau chiar sincer curioşi ce mai citeai, ce cărţi „bune” ai mai găsit, dacă mai primeşti discuri din străinătate? Pe atunci nu ştiam, poate nici acum nu vrem să ştim. La ce bun?
Apoi, asaltul troleibuzelor, lupta pentru un loc în picioare, printre şolduri, sacoşe, coapse şi umeri, respiraţiile din care ghiceai conţinutul stomacurilor: bere, varză, mititei, ceapă, usturoi, vin acru, vodcă, mărăşeşti. Priviri care se evitau, priviri în gol, căutarea punctelor neutre; doar câte un ţăran bătrân te fixa îndelung, cu ochii limpezi, te măsura pe îndelete de sus până jos, parcă
mustrător, aproape jignitor de insistent. Se vedea că venea rar pe la oraş. “Deci ăstia sunt orăşenii, vai de capul lor. Uite, ăsta tânărul, cu barbă: o fi chiar preot sau teolog, sau, judecând după haine, doar muncitor în trei schimburi? N-are nici palton, săracul. Umblă cu pantofi perforati, în luna noiembrie”. Mătreaţă, transpiraţie, mucegai, iz de pivniţă, săpun Cheia, şolduri calde de femei şi
fete, tampoane moi, binefăcătoare la curbe, mai rar mentă sau pastă de dinţi. La fiecare frână, valul trupurilor, ca o omidă grasă gata să urce în cârca şoferului. Trupuri buhăite sau ciolănoase, haine uzate şi pătate, ghete scâlciate, pungi colorate burduşite cu covrigi, purtând reclame de Kent sau Marlboro, traiste, desagi şi rucsacuri, saci cu cartofi, ţevi, sârmă, scânduri sau cărucioare,
valize de lemn şi chiar câte o raţă sau găină, în zilele de târg. Dominau culorile terne, griurile şi negrul, brunurile decolorate şi ocrurile spălăcite. Din când în când, câte un ţigan cu pantaloni galbeni sau de un verde crud, cu sacoul pleznit la cusături, încins cu şerpar, ţigănci cu fote înflorate şi colane din taleri de argint.
Apoi, lupta de la coborâre, smulgerea dureroasă şi aterizarea în noroi, în întuneric, bâjbâiala pe străzi neasfaltate, pe sub ferestre cu lumină galbenă, ca de lumânare, sau violetă, tremurată, de televizor.
În sfârşit acasă, mirosul de tocană, copiii îţi săreau în braţe, aşteptând un cadou; un baton de ciocolată, o carte cu poze, un creion chinezesc cu gumă, o portocală… În fiecare cameră, lumânările pregătite, în bucătărie oale cu apă, cada de baie plină ochi; oare se va lua curentul? Gazul? Apa? noi eram pregătiţi, orice ar fi fost să vină…
Dan Dănilă, 1988