M-am tîrît din nou
în jurul lor în genunchi,
(strada Kanta se tîra şi ea după mine!),
am scîncit, am mîrîit, am urlat
(strada scîncea, mîria, urla odată cu mine!)
mi-am aprins o ţigară
şi am suflat un nor de fum peste ei,
am luat o banconotă de un milion
şi i-am lipit-o cîinelui pe frunte,
l-am ciupit de urechi,
l-am tras de labe,
am făcut tot efortul
ca să mă fac remarcat,
el însă mă ignoră cu desăvîrşire.
M-am întrebat atunci
dacă nu cumva visez,
sau dacă mai sînt încă viu,
m-am ciupit de obraz,
da, eram treaz, eram viu,
îmi simţeam dureros unghiile înfipte în carne…
În mahmureala aceasta a mea,
casele, strada, copacii şi cerul
se balansau învîrtindu-se odată cu mine…
Mă simţeam nu ştiu cum
mai aproape de mine şi de Dumnezeu.
Am continuat să mă agit,
să mă învîrt în cerc,
să scheaun, să urlu,
cîinii însă continuau să-mi ingnore prezenţa.
(strada Kanta potopită de flori şi coroane
se învîrtea odată cu mine!)
Era primăvară, cireşii şi vişinii dăduseră-n floare,
pe străzi nici ţipenie de om.
Ce fel de cîini sînt aceştia? mă întrebam.
De ce nu scheaună,
de ce nu latră, de ce nu urlă,
de nu se reped să mă muşte,
odată ce-i asmuţeam?
Poate că sînt morţi şi le văd doar specterele?
Nu, îi puteam pipăi,
le simţeam mirosul acru,
le simţeam respiraţia.
Erau doar transpuşi,
erau căzuţi prada ritului…
şi totuşi în ochii lor
nu vedeam nici un fel de bucmurie,
ci un fel de tristeţe, un fel de resemnare,
ca şi cum n-ar fi participat
la o nună, ci la o înmormîntare…
În sfîrşit, după mult timp, m-am recules şi culegînd de pe jos
arcuşul şi vioara plină de salivă şi praf
m-am ridicat din nou în picioare…
(Potopită de flori strada Kanta
s-a ridicat şi ea o dată cu mine…
Ce fel de stradă e aceasta,
m-am întrebat, de ce mă urmăreşte?
Poate că nu e stradă, mi-am zis,
ci altceva, un gînd, o obsesie
de care ar trebui să încerc să scap,
chiar dacă faptul acesta
ar fi pentru mine acum destul de dureros;
în fond, mă obişnuisem cu ea –
simţind-o aproape eram pătruns
de un sentiment de siguranţă…)