Aş putea începe prin a spune că dl. Crin Antonescu este tulcean. Mi-aş putea reaminti că, acum 20 de ani, la prima mea vizită în Tulcea imediat după 1989, am fost întâmpinaţi cu: „Vouă, ăstora din Timişoara, la ce naiba v-a trebuit Revoluţie? Era mai bine sub Ceauşescu.”
Aş putea să îl atac şi eu pe domnia sa la coordonatele dumisale geografice, aşa cum îmi face el mie.
Sunt cetăţean român cu domiciliul în străinătate. Da, din ăla care mănâncă toată ziua numai lapte şi miere prin Occident (chit că unse frumos peste un substrat gros de umilinţă – pe motive de paşaport românesc). Da, din ăla care habar n-are ce se mai întâmplă prin ţară şi care, prin votul său, îi chinuie nespus pe patrioţii rămaşi acolo (da, ăia super-preocupaţi, care ies doar 30% la urne, deşi le au la colţul blocului). Ce mai, sunt trădătorul perfect. Ba chiar, (blasfemie!) am şi dublă cetăţenie. Am, cum s-ar zice şi patrie-mamă şi Vaterland. Aş putea să o duc de minune în această adevărată familie. Simbioza ar fi posibilă. Aiurea, zi-i spion şi pune-l la plată.
Recent, domnul preşedinte interimar declara senin că ar prefera să citească principiul american „no taxation without representation” un pic invers, cum ar veni, „no representation without taxation.” Prima mea reacţie a fost să râd ca la Caragiale. Reînvie oare vremea latifundiarilor şi „apropitarilor”? De când, în socialista domniei sale alianţă, drepturile cetăţeneşti sunt direct legate de gradul meu de prosperitate, de proprietăţile sau de relaţiile contractuale pe care le mai am în ţara-mumă? Ok, propun atunci ca Dl. Antonescu să fie numai preşedintele bucureştenilor, în fond acolo îşi are domiciliul şi îşi plăteşte (sper!) taxele, ce ziceţi.
La ce bun cetăţenia română?, se întreabă mulţi dintre prietenii mei plecaţi pe alte meridiane şi care sunt mai puţin norocoşi: nu au nici măcar o garsonieră proprietate personală rămasă în ţară. Cum pot să fac parte dintr-o naţie care nu mă lasă să particip la destinul ei? Ai călcat peste graniţe? Harşt, eşti dezmoştenit, băiete! Să-ţi fie învăţătură de minte. Bine că patria îi ţine la sânu-i lăptos pe toţi evazioniştii, penalii şi plagiatorii. Lor de ce nu li se aplică chestia cu reprezentarea numai în baza impozitelor, taxelor şi amenzilor plătite? Propun ca guvernul să efectueze un audit general şi să aibă voie să voteze numai cei faţă de care statul român e pe descoperit de cont. Sau să se facă înaintea fiecărui tur electoral un sondaj şi, în funcţie de intenţia de vot, să fie descalificată, pe rând, câte o regiune istorică, fiindcă, nu-i aşa, pare a nu se încadra în trend? În fond, ce ştie Suceava sau Timişoara despre politica de la Bucureşti?
Cred că e clar din tot ce am scris până acum că nu am fost de acord cu felul în care a fost condusă ţara în ultimii ani. Dar ce se întâmplă de două luni încoace întrece orice închipuire democratică. Desfiinţăm comisii, mutăm Monitoare unde ne convine mai bine, sfidăm deciziile unei instituţii puse să interpreteze legea, retezăm atribuţii constituţionale prin ordonanţe de urgenţă, ne războim cu cancelariile occidentale şi cu D-na Merkel, reprezentanta uneia dintre puţinele economii europene care încă merge pe plus? Pentru ce? Dincolo de toate, nu e o chestiune de indivizi, e o chestiune de principii.
Un stat puternic şi prosper nu se construieşte cu despoţei trecători care, pe cât de mult se urăsc, pe atât de mult se aseamănă, ci cu instituţii solide şi credibile. Doar autocenzura de a nu umbla la ele în fiecare legislatură poate duce la independenţa autentică a acestora pe termen mediu şi lung. Dar, ca de fiecare dată, românii (ăia din ţară, na!) par a prefera umorile înfierbântate de moment chibzuinţei reci asupra consecinţelor. Care consecinţe, nu vă iluzionaţi, nu vor întârzia să apară. Deocamdată leul e în cădere liberă, populaţia e paralizată la telenovela politică iar căldurile încing nu doar asfaltul, ci şi creierele. Ceva mă face să cred că rândurile diasporei nu vor face decât să se îngroaşe, spre disperarea D-lui Antonescu.