Acum câteva luni am avut o revelaţie: ceva de care am fost ferm convins timp de 40 de ani s-a dovedit a fi fals!
Vreme de 40 de ani am crezut că studiul de fizică pe care l-am absolvit, şi în primul rând specializarea din anii 4 şi 5 (fizică teoretică), era de un nivel top sau cel puţin foarte bun.
Facultatea de fizică am făcut-o la Bucureşti la sfârşitul anilor 1960. Materiile importante erau în domeniul matematicii, al fizicii generale, iar în ultimii doi ani, cele de specializare. Profesorii de la diferitele cursuri de matematica au fost în general buni, mai ales că veneau de la Facultatea de matematică, care era în aceeaşi clădire. Cei de fizică generală au fost mai slăbuţi. Cei pentru cursurile de fizică teoretică (specializarea, în cazul meu) au fost însă foarte buni, atât din punctul de vedere al cunoştinţelor cât şi ca pedagogi.
Astfel, excepţional a fost acad. Şerban Ţiţeica, format încă înainte de război, cu doctoratul la Werner Heisenberg la Leipzig. Sau Mihai Gavrilă, foarte bun pedagog, la cursurile de mecanică cuantică ale căruia veneau, din proprie iniţiativă, şi studenţi de la Facultatea de chimie, un fenomen destul de rar, cred eu.
Cum am fost un student silitor, harnic şi cu note bune, la sfârşitul facultăţii am avut foarte buna senzaţie că am o specializare de vârf, de înalt nivel, şi că am avut parte de o educaţie solidă. Cum în următorii 10 ani nu am lucrat în specialitate, nu am putut să verific „în practică” cât de reuşită a fost de fapt educaţia, şi, de altfel, nici cât de bun aş fi fost, dacă…
La sfârşitul anilor 1970, fiind încă în România, am virat-o spre calculatoare şi programare. Ocupaţia asta mi-a dat un sentiment îmbătător al eficacităţii minţii – când programele ajungeau să funcţioneze. În continuare am lucrat numai în IT, dar prima mea dragoste, fizica, n-am uitat-o de tot ci m-a mai interesat, dar numai sporadic şi doar la nivel de amator.
La începutul anilor 1980 am venit în Elveţia; înainte de a începe să lucrez m-am dus într-o bună zi la Institutul Politehnic din Zürich (celebrul ETHZ). Am intrat, la întâmplare, la un curs de fizică, din curiozitate, ca să văd cam care-i nivelul. Era un curs de fizică generală pentru primii ani; am fost decepţionat de nivel, parcă era nivel de liceu.
La fel de dezamăgit am fost mai târziu şi de nivelul liceului, cel puţin al aceluia pe care l-a urmat fiica mea: am apreciat că era mult sub nivelul celui pe care l-am făcut eu la Bucureşti. Din asta, dar şi din alte informaţii, am tras concluzia că nivelul învăţământului superior de aici din Elveţia nu este de nivelul celui pe care l-am prins eu în România.
Când m-am pensionat – acum vreun an – şi fiind în căutarea unei ocupaţii interesante, m-am gândit să-mi mai actualizez cunoştinţele de la facultate, să văd ce mai este nou acum, după patruzeci de ani. Am căutat în primul rând unde se predă un curs de teoria gravitaţiei, materie mai exotică pe care am încercat s-o învăţ singur cu puţin după terminarea facultăţii, dar am abandonat, cred că din cauza lipsei de motivaţie combinată cu dificultatea subiectului. Am găsit că se predă la Berna, în semestrul de toamnă. Este unul din vreo 30 de cursuri la alegere[1], oferite acelora care fac masteratul (anii patru şi cinci, cum ar veni).
M-am înscris ca „auditor”, ceea ce, din fericire nu implica vreun examen la sfârşit… Costa cam 300 $US pentru un semestru, 3 ore pe săptămână – două de curs şi una de seminar. Pentru oricâte ore era 600, care este suma pe care o plătesc studenţii pentru un semestru; asta reprezintă cam 10-20% dintr-un salariu lunar. Bineînţeles că este un preţ puternic subvenţionat. Gratuit nu este, dar aproape …
Cursul l-a ţinut un profesor care era şi cercetător la Institutul de fizică, institut care se afla chiar în incinta universităţii. Profesorul era excepţional: lucra în domeniul gravitaţiei şi în alte câteva domenii foarte sofisticate, preda foarte bine, punea la dispoziţie un script complet şi detaliat[2], după fiecare curs împărţea exerciţii de rezolvat, care apoi se discutau la seminar; după câteva zile publica pe internet soluţiile. Nivelul era foarte bun şi a trebuit să fac un anumit efort, mai ales că pierdusem obişnuinţa cursurilor. Am fost foarte entuziasmat şi atunci am început să mă îndoiesc de impresia mediocră pe care o aveam despre învăţământul superior de aici.
Pentru orice eventualitate m-am uitat atent pe programa primilor trei ani ai facultăţii (licenţa, „bachelor”). Era pe internet, cu scripte, bibliografie, exerciţii[3]; la biblioteca Institutului erau puse într-un raft toate cărţile recomandate, grupate pe cursuri. Şi nivelul acestora m-a frapat. M-am uitat şi pe alte câteva cursuri oferite pentru masterat, după care am abandonat definitiv convingerea pe care o avusesem. A fost, cum spuneam, un fel de revelaţie: pe parcursul a câtorva săptămâni mi-am schimbat complet părerea despre nivelul de aici şi, comparativ, despre studiul meu din Bucureşti.
Este adevărat că comparaţia pe care am făcut-o nu este prea riguroasă: doar o singură facultate aici şi în România, şi în plus o comparaţie la distanţă de 40 de ani! Dar totuşi …
În semestrul următor m-am înscris la un alt curs, de data asta chiar ca să văd ce s-a mai întâmplat in ultimele decenii, şi anume în domeniul particulelor elementare, în care mai făcusem câte ceva la Bucureşti. Aşa că m-am înscris la un curs cu denumirea misterioasă „Modelul Standard” (cel cu bosonul Higgs, despre care tocmai ne povesteşte d-l Anton Constantinescu!). Aici însă m-am fript: a fost prea greu pentru mine. Probabil ca ar fi trebuit să fac un anumit curs pregătitor; cred că colegii mei studenţii l-au făcut, pentru că păreau să înţeleagă mai mult ca mine, deşi câteodată se auzea în sală o foială şi un murmur neliniştit…
Morala fabulei este că nu este bine să tragem concluzii pripite, pentru că nu întotdeauna lucrurile sunt aşa cum par la prima vedere.
M-am întrebat care să fie cauza diferenţei, dar n-am un răspuns clar, numai presupuneri fragmentare. Un punct ar fi că aici studiile superiore, mai ales ştiinţifice, nu atrag mase de studenţi, ci mai degrabă oameni motivaţi în mod special, deoarece marea majoritate merge, după gimnaziu, pe linia profesionala: şcoli profesionale cu ucenicie, o linie de carieră foarte bine văzută şi de asemenea bănoasă. Liceul şi universitatea nu este linia de predilecţie. Şi totuşi, în mod surprinzător, „cuprinderea” în învăţământul superior era aici, ca şi în ţările occidentale în general, mult mai mare ca în România de atunci – ceea ce n-aş fi putut să aflu din ziarul Scânteia…
Un alt punct ar putea fi faptul că universităţile de aici sunt în situaţie de competiţie cu cele din ţările din jur, mai ales pentru masterat, fapt pentru care aceste cursuri se predau peste tot în engleză. Poate mai este şi factorul debuşeu – CERN în particular. Sau faptul că predarea şi cercetarea sunt strâns legate. Dar astea sunt doar ipoteze… În mod cert, o importanţă mare are faptul că studenţii sunt îndemnaţi să studieze activ pe toată durata unui curs prin aceea că au de predat săptămânal un număr de execrciţii rezolvate. Asta nu exista la vremea mea, aşa că cunoştinţele care le aveam nu erau asimilate cu adevărat, rămâneau la nivel mai abstract.
Dar, pe de altă parte, se zice că românii cu studii superioare (tehnice?) au reuşit bine în Vest, cel puţin cei şcoliţi înainte de revoluţie. Deci situaţia este diversă, depinzând de domeniu, loc, timp şi … de persoană.
În incheiere iată o întâmplare interesantă. Cursul de Gravitaţie era anunţat pe orar pentru ora 14,00. În prima săptămână am venit cu câteva minute mai înainte. Nimeni, nici un student … La 14,05 la fel, şi nici profesorul n-a apărut! Mă duc la cabinetul profesorului; îmi explică cu răbdare că cursurile sunt anunţate la ora întreagă, dar încep de fapt exact la şi un sfert, când profesorul închide uşa şi începe să vorbească. Acesta este aici sensul „sfertului academic”; Wikipedia zice că şi în Austria, Finlanda, Ţările scandinave, Germania şi Belgia ar fi lafel, cel puţin în unele universităţi.
În România sensul este (în prezent?) cu totul altul: este cam cât poţi să întârzii la o întâlnire şi să mai poţi spera că eşti aşteptat încă. Deci iată, chiar înainte de începutul primului curs am învăţat ceva nou…
Referinţe:
[1] Lista cursurilor Master, fizică şi astronomie, Berna
[2] Pagina cursului de Teoria gravitaţiei
[3] Pagina cursurilor pentru Bachelor (licenţă) la Berna
[4] Pagina Cursului „Modelul Standard”
Numai cine ramane la „prima vedere” crede ca invatamintul romanesc e foarte bun. Dintr-o clasa de 33 de oameni doar vreo 5-6 intelegeau ce se intimpla si nimanui nu-i pasa de ceilalti 27. Iar cei 5-6 intelegeau in ciuda scolii, ar fi inteles orice si probabil ar fi avansat mult mai repede daca nu erau trasi in jos de ea.
Eram prin anul 2 de facultate cind am pus mina, printr-o minune, de un manual „din afara”. Nu parea cu nimic diferit fata de ce faceam noi (nici nu se putea, era probabil „adaptat”). Dar a doua parte consta in exercitii de aplicare in practica a celor invatate. Evident la noi lipsea partea asta. Primele 10 exercitii erau banal de simple, te faceau sa rizi de „vesticii” astia. Urmatoarele 10 putin mai complicate, dar nimic de speriat. Urmatoarele 10 m-au facut sa revad materia. Urmatoarele 10 sa trec pe la biblioteca. Apoi am dezbatut cu colegii si profesor inca vreo 10, si eram abia la jumatate. Nu cred ca am inteles niciodata ultimele 10 (din 100).
Cam asat e diferenta: un invatamint bazat pe memorare fata de unul ce incurajeaza intelegerea si aplicarea „din frageda pruncie”.
Eu am avut o experienta oarecum diferita. Activitatea mea a fost foarte apreciata in timpul in care lucram in San Francisco Sud pentru sinteza colorantilor fluorescenti utilizati in proiectul Celera al lui Craig Venter, pentru rezolvarea genomului uman. Cand am rezolvat sinteza dificila a unuia din cei patru coloranti fluorescenti, ceruti sa aiba o puritate foarte mare, am fost aplaudat si recompensat cu un premiu. Apoi s-a publicat lucratrea generala, in care am fost inclus desi nu am lucrat in proiect de la inceput.
Iar in unitatea de cercetari a companiei elvetiene Roche, primele trei zile dupa angajare s-a tinut un simpozion intitulat „Reactia Nenitescu si consecintele sale”.
Mentionez ca eu l-am avut pe Nenitescu drept profesor si apoi am lucrat si in institutul lui.Am fost primit cu respect.Si acolo am lucrat la cateva patente interesante.
Pot sa spun ca in general chimia romaneasca era apreciata, mai ales cea din anii 1925-1940. In schimb nici eu nu aveam prea multa experienta practica, pe care mi-am facut-o lucrand in proiecte variate in SUA. Acum profit de aceasta experienta fiind Research Manager la o companie, si am reusit chiar sa-mi cumpar un condominium(casa) numai cu castigurile avute in…anii de criza. Dar toti ceilalti colegi ai mei au fost dati afara (laid off)!
Succesul este o mare posibilitate!
@Alex Satmareanu
Eu nu eram din cei pentru care şcoala era mai degrabă o frâna şi mie şcoala mai degrabă mi-a folosit. Facultate: mergeam mult la biblioteci cu cărţi de specialitate şi învăţam acolo; ştiam şi rusa, ceea ce pe vremea aceea – anii ’60 – era un mare avantaj, pentru că în româneşte nu existau.
Da, cred că diagnosticul dv. cu faptul că nu se făcea efort special ca studenţii să aprofundeze cu adevărat este foarte exact. Erau seminarii, se rezolvau probleme (când nu se continua pur şi simplu predarea), dar nu se dădeau, ca aici, teme pentru acasă care se predau apoi asistenţilor/profesorilor la control şi de care se ţinea cont la notarea finală.
@Anton Constantinescu
Deci pentru dv. facultatea/Politehnica a fost OK? În ce an aţi terminat?
Afirmati:
„Deci situaţia este diversă, depinzând de domeniu, loc, timp şi … de persoană.”
Superba concluzie Domnule Leibovici. In plus, inspirata activitate – a studia la pensie – pentru a supravietui mental. Idee de retinut.
> In plus, inspirata activitate – a studia la pensie…
De fapt mi-a fost sugerată de un vecin… 😉
Experienta mea „glorioasa” era in anii 48-50 cand nu puteai deveni inginer bun iesit din Politehnica din Bucuresti daca nu invatai Marxism-Leninism.
Tin minte ca Alexandra Sidorovici, sotia lui Silviu Brucan si sora comandantului Strajerilor sub Regele Carol II, preda cursul cu furie. Nu prea am inteles ce legatura avea cu Prefectura dar ma rog am crescut intr’un liceu cu oameni „reactionari” care citeau carti ca de exemplu Zero et l’Infini. N’au reusit sa ma „lamureasca” si am devenit atat de nedumirit cand in anul II nu m’au primit in UTM dar mai aveam o sansa cand m’au declarat „neconfirmat”.
Pana la urma m’am auto-cofirmat si m’am „carat” in Israel. Venind la Technion in Haifa n’am mai fost geniul care am fost in Romania, erau indivizi mult mai bine pregatiti si mai inteligenti. Ma rog, dand le royaume des aveugles le borgne est roi.
La Politehnica l-am avut pe Naie Cioranescu la Analiza Matematica care era bun dar cam prea teoretic pentru un viitor inginer. Am invatat si cu Niculaie Raclis geometrie diferentiala. Se svonea ca Raclis venea cu camase verde pe vremuri la la Politehnica. Fizica – n’am invatat de la Stefan Vencov nimic si laboratorul era compus din niste experimente desuete. Vencov a devenit sef de catedra la Fizica mai tarziu.
Unii din colegii mei la Politehnica intrasera pe cota de origina sanatoasa. Nu cred ca intelegeau despre ce era vorba, dar probabil au devenit bun „nembri” de partid. Si totusi educatia mea din liceu etc. mi-a fost suficienta ca sa capat MS si PhD in USA. Dar lacunele la fizica si lipsa de intuitie nedezvoltata m’a deranjat in viata.