Câteodată simţim că nu ne cunoştem suficient de bine ţara. An de an românii preferă să exploreze ţinuturile europene, fără să îşi dea seama că nu îşi cunosc frumuseţile propriei ţări.
Astfel, noi, câţiva dintre cei ce se regăsesc între cei mai sus menţionaţi am hotărât să facem o scurtă excursie în propria ţară, pornind din Piteşti şi oprindu-ne în Bacău. Traseul a fost unul inedit căci s-a schimbat de la zi la zi, iar descoperirile au fost pe măsură.
În prima seară ne-am oprit în Braşov, fostul Corona al anului 1234. La intrarea în Braşov ne întâmpină un panou ce ne povesteşte pe scurt din istoria sa zbuciumată: „Braşov, oraş martir”. Ne-am oprit aici pentru restul zilei fiind bucuroşi să descoperim un centru de moravuri vechi ce ne-a încântat atât privirea cât şi starea sufletească. În dimineaţa zilei următoare am pornit spre Sighişoara. Drumul a fost obositor, dar, cu siguranţă a meritat tot deranjul.
Sighisoara ne-a întâmpinat cu căldura unei zile de vară, cu o adiere caldă şi o şoaptă şovăitoare. Imediat ce dai ochi cu acest colţ de paradis, parcă uiţi de toate celelalte locuri pe care le-ai vizitat. Casele cu iz vechi, străzile mici şi întortocheate, oamenii cu priviri calde şi primitoare; totul te face să te simţi ca şi cum ai fi păşit pe un alt tărâm de pe care eşti convins că nu mai vrei să pleci în veci.
Întreptându-ne spre cetate am fost plăcut impresionaţi de primire: un domn, în costum de toboşar ce cânta şi dansa arătându-ne încotro trebuie să ne îndreptăm.
Prima oară am vizitat „Camera de tortură” şi „Muzeul armelor”. Abia apoi, cu sufletul la gură am urcat în cetate. Impresionant e puţin spus, pentru că tot ceea ce am zărit până acolo a fost impresionant, dar cetatea cu turnurile sale, cu casele dispuse în cerc, cu privirea sa căutătoare, este mai mult decât impresionant. De fapt, nu cred că poate exista un singur cuvânt pentru a defini această stare.
Încet-încet aflăm câte ceva şi despre istoria cetăţii, cam, în acelaşi fel în care încerc să v-o expun aici.
Turnul Tăbăcarilor primul obiectiv pe care îl vizităm, este unul dintre cele mai vechi turnuri, o prismă pătrată de dimensiuni mici având acoperişul într-o singură apă cu inclinarea spre interiorul cetăţii. Acestui turn îi fusese alipit în anul 1631 noul TURN al BĂRBIERILOR distrus mai tarziu, ale cărui urme se mai pot vedea pe tencuiala zidurilor învecinate.
Cu paşi şovăitori, plin de bucurie şi regăsire spirituală pornim spre Turnul Cositorarilor. Una dintre cele mai ciudate construcţii, puternică din punct de vedere al înfăţişării fiind mereu adaptată la tehnica de luptă a trecerii timpului. Cu o bază dreptunghiulară la origine, se ridică un trunchi pentagonal, deasupra căruia se largeşte, susţinut pe console robuste, între care se deschid guri de aruncare, un etaj octagonal prevăzut cu metereze pentru puşti. Întreaga construcţie fiind încununată de un acoperiş hexagonal cu laturi inegale.
Nu aş putea să vorbesc despre fiecare turn în parte, pentru că lecţia de istorie ar dura prea mult, cu toate că, atunci când te aflii acolo eşti tot mai dornic de a-ţi auzi ghidul vorbind. Aşa că am să mă limitez la a înşira numele turnurilor şi a vă lăsa pe dumneavoastră să le descoperiţi, rând pe rând, la faţa locului: Turnul Giuvaergiilor sau Aurarilor; Turnul Frângherilor; Turnul Măcelarilor, Turnul Croitorilor, Turnul Cizmarilor. Turnul Lăcătuşilor înfiinţat la 1894 şi Mânăstirea franciscanilor, pentru a creea spaţiu necesar actualei biserici catolice în 1886 a fost demolat Turnul Dogarilor pe locul căruia a fost ridicat palatul administrativ. Turnul Fierarilor şi Turnul cu Ceas – Turnul numit ‘TURNUL PORŢII’, este cunoscut de la începutul secolului al XVIII lea sub denumirea de TURNUL CU CEAS.
Mecanismul ceasului funcţionează şi în zilele noastre, el fiind înlocuit în 1648 cu un mecanism de metal faţă de cel precedent făcut din lemn.
Dar atracţia cea mai de seamă rămâne în imaginea statuetelor sculptate în lemn, acţionate de mecanismul ceasului la anumite ore.
Odată ajuns pe terasa cetăţii ai la dispoziţie cea mai minunată imagine. Întreg oraşul ţi se închină la picioare în tonuri vesele şi drăgăstoase. Iar imaginea se întinde până acolo unde orizontul pune barieră vederii.
E drept că nu ajunge o singură zi pentru a fi convins de toate aceste minunăţii. Informaţia este preţioasă, iar ochiul tinde permanent să se scalde în această enormitate.
Am pornit cu inima tresăltându-ne de fericire spre următoarea destinaţia. Am hotărât pe moment că Sovata ar fi cea mai nimerită zonă. În primul rând pentru că nu fusesem niciodată acolo şi, pe urmă, pentru că ne tot venea în cap o melodie al cărei subiect era chiar destinaţia noastră.
Am ajuns spre seară în Sovata şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne căutăm cazare. Staţiunea nu era prea populată aşa că ne-am gândit că acest lucru nu ne va împiedica în găsirea unui loc în care să ne odihnim. Dar cum socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă şi, cum Sovata este în România, dar nu prea ne aparţine, am întâmpinat primele probleme. Majoritatea pensiunilor conduse de unguri nu au vrut cu nici un preţ să ne primească. Nu cred că nu prezentam încredere, doar că limba pe care o vorbeam nu era cea dorită. Într-o jumătate de ceas am auzit de atâtea ori: „Nem tu dom”, încât am început să ne simţim străini în propria ţară. Până la urmă am acceptat un loc infect de cazare, iar la ivirea zorilor ne-am grăbit spre Praid, sperând în adâncul nostru că vom fi trataţi aşa cum trebuie.
Salina de la Praid ne-ar fi impresionat mai mult dacă am fi găsit şi explicaţii în română, sau orice altă limbă de circulaţie internaţională. Nu mina în sine ne-a deranjat cât lipsa de respect a ungurilor. Şi cu mâna pe suflet spun că, nici unul dintre cei ce a participat la această călătorie nu este rasist. Însă am rămas uimiţi să aflăm că în propria ţară suntem priviţi ca nişte străini, ba chiar mai rău, tot timpul ne-am simţit nedoriţi. Aşa că am pornit repede mai departe, trecând ca vijelia prin celelalte localităţi şi oprindu-ne, abia, la Lacul Roşu.
Lacul Roşu a fost ca o revelaţie. Când am coborât din maşină o muzică mistică ne-a întâmpinat sufletele mâhnite. Nu era nimic organizat, doar un turist ce şi-a scos flautul, s-a aşezat pe malul lacului şi a început să cânte. Cu toţii ne-am simţit feeric. Lacul părea să danseze pe muzica lină, lăsându-şi cioturile să îşi scoată capetele din apa mâloasă. Dar atunci când melodia s-a sfârşit, iar turistul a plecat spre o altă destinaţie, totul a rămas trist şi neanimat. Şi astfel am pornit spre locaţia spre care tindeam cu toţii: Cheile Bicazului.
O călătorie pe drumuri şerpuite ne face din nou mândri de faptul că suntem români. Stâncile uriaşe păreau să ne privească din toate părţile. Unele ascundeau norii părând triste şi încruntate, pe când, altele se deschideau către un albastru infinit, poftindu-ne să înaintăm. Un copil, nu mai mare de zece ani, ne oferă o floare de colţ, asigurându-ne că nu e nici o crimă căci, de acolo de unde le ia el cresc destule. Cheile Bicazului ne-au impresionat atât de mult încât cu greu ne-am despărţit de blocurile de piatră şi de cascadele ce se revărsau puturoase într-un râu ce abia îşi mai trăgea suflul.
Noaptea ne-a prins în Bacău. Eram cu toţii prea obosiţi şi prea fericiţi pentru a remarca marele oraş, dar în dimineaţa următoare, cu toţii, am avut senzaţia că am trecut graniţa. Bacăul ne-a impresionat din punct de vedere al mărimii, al curăţeniei şi mai ales al lipsei de gropi. Străzile centrale se întind pe câte patru benzi ca în palmă, de îţi este mai mare dragul să simţi volanul sub degete. Dar nu numai străzile centrale arată astfel şi, chiar şi printre blocuri străduţele sunt asfaltate şi îngrijite. Recunosc că nici în Ungaria sau în Grecia nu am văzut aşa ceva. Nici o cută să te facă să sari de pe drum, nici un şofer nervos. Cu siguranţă Bacăul este cel mai civilizat oraş din toate prin câte am trecut.
Călătoria noastră, teoretic, s-a oprit aici, căci, pe drumul de întoarcere nu ne-am mai oprit niciunde, dornici să ajungem acasă. Însă, ne-am propus să vizităm Moldova şi frumuseţile ei şi, poate, într-un viitor apropiat voi reveni cu noi impresii.
