Romania trebuie, mai intai, respectata pentru ca, mai apoi, sa poata fi guvernata! In caz contrar, marasmul politic, economic, social si moral se va perpetua halucinant. Caci, intr-o tara in care democratia este batjocorita de o clasa politica nevrednica, sfidatoare si suficienta, crizele nu tin de fapt de interesele cetateanului, ci de incrancenarile gastilor ce se afla alternativ la putere si in Opozitie. Miza? Controlul resurselor Statului. Cetateanul devine in acest context o cantitate neglijabila. Pe cat de simplu, pe atat de dezastruos…
Ceea ce se intampla in acest moment izvoraste dintr-o crasa lipsa de respect pentru cetatean. Sub drapelul desantat al ditirambelor populiste, USL isi atribuie… monopolul reinstaurarii democratiei (?), in timp ce PDL isi flutura haituit, spre dreapta, zdreanta de steag ce pretinde chinuit ca… protejeaza democratia (?). Intre aceste doua pretentii gaunoase si inconsistente, doua gasti ce se acuza reciproc de impostura conduc Romania spre marginea prapastiei economice si spre lada de gunoi a Uniunii Europene, consumandu-i acestei tari – intr-un conflict ce ii priveste exclusiv pe clovnii tristi de la PDL si USL, cu ricosee generoase spre UDMR si UNPR- pana si bruma de relativa stabilitate macro-economica, platita scump in ultimii trei ani de catre intreaga populatie.
Exercitiul politic actual detesta cu ardoare cetateanul pe masura ce il invoca si il foloseste cu inversunare. Lichelismul clasei politice romanesti isi demonstreaza in aceste zile splendoarea execrabila. Oponentii au ignorat pe rand legile si Constitutia, bunul simt si ratiunea, discursul decent si argumentatia autentica doar pentru a se desfiinta unul pe celalalt, pe seama si cheltuiala cetateanului. Zambete ipocrite si acuze vehemente fac deliciul mass media in timp ce Europa rade in hohote amare si ne trage de urechi. De la inaltimea ridicolului la care a coborat Romania in aceste zile, doar micimea invectivelor reciproc administrate de bezmeticii si iresposabilii adversari ne mai poate consola cu gandul ca aceasta tara are exact politicienii (?) pe care ii merita!
Nu o sa achesez, asadar, la vreunul dintre pachetele de argumente ale celor doua tabere. De-a lungul timpului, ambele au demonstrat ca nu au guvernat, nu guverneaza si nu vor guverna vreodata pentru cetatean, ci o vor face folosindu-se de cetatean. PNT-CD, PDL, PSD, PC, PNL, UDMR si, mai nou, UNPR reprezinta expresia aceleiasi neputinte. Neputinta de a face politica si de a guverna in folosul cetateanului, impreuna cu cetateanul, alaturi de cetatean! Caci toate aceste abrevieri sufera de mania ego-ului politic. O manie ce are in spate interese financiare, rafuieli judiciare si ideosincrazii desuete. Parca vor sa ne spuna ritosi ca echilibrul politic nu poate fi obtinut decat de nulitati de soi, vorba lui Cioran. Iar cum domniile lor nu sunt niste nulitati, nu-i asa, mult doritul echilibru nu va fi niciodata gasit…!
In schimb, politicienii romani sunt iubitori ai palavrelor, frivolitatilor si aproximatiilor. In timp ce clasa politica refuza sa coabiteze, unii invocand aberant incalcari ale Constitutiei care nu exista iar altii vreun plagiat-doua din zecile de mii nedovedite, Romania nu are un buget operational, nu are o economie stabila si o moneda sigura (leul e in cadere libera!), nu are autostrazi suficiente si cai ferate functionale – in ciuda miliardelor de euro care au fost “investite”, nu are un sistem de invatamant care sa produca promovabilitati meritorii la Bacalaureat, nu are bani pentru medicamente si nici pentru salarii care sa ii faca pe medici sa nu mai accepte spaga sau sa nu mai plece cu miile in strainatate, nu are investitii straine (in ultimele 5 luni, aflu stupefiat ca investitiile straine au fost…zero!). As putea continua…
Dar ceea ce ma revolta cel mai mult este ca aceasta clasa politica – indiferent de abrevierea in spatele careia isi odihneste ingalaciunea neputincioasa – nu are nici o viziune pe termen mediu si lung pentru Romania. Incotro se indrepta aceasta tara, domnilor politicieni? Care este proiectul comun pe care ni-l propuneti spre analiza, capabil sa coaguleze energiile fiecarui roman? Care este sensul existentei noastre ca natiune integrata in Uniunea Europeana?
De peste 20 de ani, politicienii romani consuma Romania dupa bunul lor plac, fara a pune pe masa proiectul comun al devenirii acestei tari. Ce am primit in loc? “Volatilizarea” conturilor de zeci de milioane de dolari ale fostului dictator, falimentul Bancorex, mineriade, jocuri financiare de tip piramidal, decretarea starii de necesitate, vanzarea flotei, privatizari frauduloase, crize politice, suspendari de presedinte. Toate asezonate cu o Justitie labila, politizata de catre fiecare putere politica in parte si, pe cale de consecinta, devenita grotesc de ineficienta.
Traim intr-o Romanie imbolnavita, timp de peste 20 de ani, de o clasa politica lipsita de viziune, de profesionalism, de respect pentru cetatean, de inteligenta si de idei.
Perfect tabloul starii Romaniei de azi !
De ce am ajuns in situatia asta?
Oare avea dreptate Petre Tzutzea cand a spus:
„Un tampit mai mare ca mine,nu exista.Sa faci treisprezece ani de temnita PENTRU UN POPOR DE IDIOTI !. De asta numai eu am fost in stare.”
Si daca ne dorim o consolare,aceasta ar fi, ca mai sunt si altii ca NOI !
Petre Tutea a spus ce a spus cand a spus, cu autoderiziune, umor si amaraciune.
Articolul domnului Uncu este oglinda unei realitati care intriga, uluieste si intristeaza. Intristeaza cu atat mai mult cu cat se vede ca lipseste alternativa. Fara o alternativa, pana si speranta poate muri… Intr-adevar, rand pe rand, „alesii” nu au servit interesele cetatenilor tarii. S-au sevit, cat au putut, numai pe ei insisi si vor sa continuie acelas joc.
Oare ar putea exista o solutie ? Un om providential care sa instaleze o dictatura a bunului simt, a cinstei si respectului pentru binele cetatenilor de azi si al celor din urmatoarele generatii ?
De ce nu deschideti o lista de semnàturi în favoarea unui apel care sà formuleze pe scurt acest articol împotriva populismului?
Tepeneag
Articolul lui Daniel imi inspira urmatoarea imagine. In centrul politicii din Romania se afla CIOLANUL. In functie de ciolan, partidele se pozitioneaza: la dreapta si la stanga ciolanului. Acesta este spectrul filozofiei politice in Romania. Daca veti inlocui CIOLANUL cu BUZUNARUL CETATEANULUI, puteti chiar afirma ca politica in Romania se deruleaza in jurul cetateanului. Ce poate fi mai frumos?
Cum poate fi respectata Romania,fara sa existe ,mai intai, respectul dintre noi?Situatia social-politica a Romaniei a intrat intr-un CERC VICIOS, din cauza ca SUVERANITATEA poporului nu functioneaza ! Simptomul cel mai grav al acestei stari, de sistem bolnav, este independenta absoluta a Parlamentului, care nu DORESTE sa renunte la avantajele materiale si sociale, ale marii majoritati a deputatilor si senatorilor „poporului” ! Degeaba s-ar face referendum pentru un Parlament unicameral limitat la 300 de deputati,pentruca „muschii” lor, nu vor sa paraseasca locurile calde ! Si nici un „om providential” nu poate schimba lucrurile, pana cand masa mare de alegatori nu se va civiliza , si nu va ajunge sa voteze conform constiintei lor, si nu in schimbul unui kg. de zahar sau/si 1 kg. de ulei !!
D-le Sfartz Pincu, dar când a funcționat, cel puțin în „era socialistă”, dar și în cele peste două decenii post-comuniste suveranitatea poporului, în România, dar nu numai, devenind de decenii o expresie golită de sens? Cât despre electorat, nu cred că trebuie considerat chiar „un monolit primitiv și ignorant”, ci doar o comunitate derutată, care se lasă atrasă de promisiuni, cu prilejul fiecărei campanii electorale, fiindcă fără acest grăunte de speranță-iluzie care i se servește, n-ar putea supraviețui ca ființă umană, cred eu. Chiar dacă această iluzie îi este prezentată sub forma vreunui kil de zahăr ori a unui litru de ulei? E ușor de înțeles că de acest mecanism psiho-social profită cu bună știință, vânătorii de „ciolane”, care mai de care „plin cu carne și gustos”, iar când cetățeanul „turmentat de promisiuni” se trezește, estea prea târziu, fiindcă s-a închis în urma sa ușița adevăratei „curse de șoareci” guvernamentale!
Am plecat la studii in strainatate inca de cand eram in liceu. Sigur ca de-a-lungul timpului am incercat sa aclimatizez in noile medii si sa absorb cat mai mult din culturile la care am fost expusa; cu toate acestea, mereu am fost condusa de o dorinta ardenta de a ma intoarce acasa si de a aduce cu mine ceea ce m-a impresionat in Marea Britanie, in Franta, in Olanda si chiar in China. Ma intreb ce fel de pregatire ar (nu impresiona) ci beneficia poporul roman si in ce mod ar putea tinerii pregatiti in afara sau in Romania sa penetreze aceasta mizerie infecta si virulenta care se numeste politica romaneasca. Sa avem o pregatire academica spectaculoasa? Degree-uri in drept international si european, stiinte politice, economie, filozofie, urmate de masterate si doctorate? Unde？ La Oxford, la Cambridge? Sunt suficiente personaje cu doctorate impresionante in Romania, dar acestea plagiate fiind, au redus distinctiile de acest fel la zero si au aruncat cu noroi in cei ce au investit ani de munca si au adus reale beneficii domeniului lor de studiu. Deci in Romania daca ai o gentuta de diplome si un doctorat, nici macar considerat destept nu esti pentru ca si Ponta are si Ungureanu are si Ioan Mang, si alti popi si medici si negustori de clasa. Dar poate o pregatire academica impecabila nu este suficienta considerand faptul ca electoralul roman ar cam necesita o operatiune in forta de ‘winnng Hearts and Minds’. Ce fel de personaj imbracat la costum, indiferent de calitatea limbajului sau de proiectele de viitor credibile si implementabile sau de dorinta sincera de a guverna pentru popor si alaturi de popor va mai avea vreodata credibilitate in Romania? Datorita acestor demagogi, acestor penibili, acestor clovni care au impresia ca scriu istorie, vorbele nu mai au sens si nici impact. Cuvinte de gen ‘republica parlamentara’, ‘stat de drept’, ‘democratie’ , ca sa nu mai amintim si altele precum ‘armonizare europeana’, ‘atragere de fonduri’, ‘ progress palpabil in ceea ce priveste justitia din Romania’ la care ne am luat un angajament serios, sunt de mult un fel de black humor pentru romani.
Eu nu sunt analist politic si nici nu intelectual de clasa. Sunt o studenta care isi exprima frustrarile si in mod cert nu sunt numai ale mele. As aprecia infinit un articol sau un ecou din partea dumneavoastra care sa descrie in detaliu acest om deosebit de complex care sa salveze Romania, sa fie aclamat cu urale si aplauze de catre popor, sa aduca speranta in casele romanilor si poate, daca nu cerem prea mult, sa stie sa participe la o dezbatere fara argumentum ad hominem de mahala?
Pentru mine nu va fi niciodata suficient sa traiesc in Londra, sa ma bucur de infrastructura impecabila, de serviciile impecabile, de zambetul si buna dispozitie a functionarilor sau de multe alte beneficii pe care societatea respectiva le ofera. Imi doresc, alaturi de multi alti romani de acasa, sa ajut la cladirea lor in Romania pentru ca asa ar fi omenesc si drept sa traim, nu intr-o saracie lucie acasa sau la munca de jos in Europa.
@Anca Bliort: te rog sa mai citesti o data comentariul lui „Sfartz pincu”. Nu de eroi avem nevoie, ci de morala. Nu amagirile demagogilor ne duc in prapastie, ci faptul ca ne complacem in neputinta inchipuita, ne gasim mii de scuze pentru neimplicare, mai curand cedam votul de incredere decat sa actionam. „Sa faca altul, ca eu-l sustin.” Pana cand nu vom intelege, noi, cetatenii, ca traiul la umbra monumentului demnitatii nu te innobileaza cu demnitate, orice vanzator de vise va avea o cariera politica asigurata, desi stupefianta. Politica e o sinecura. Iar poporul o ingaduie, umil, naiv, din interes personal, din orice motiv vrei tu, pentru ca nu are nici un pic de morala.
Sustin, desi cu amaraciune, parerea ca noi si numai noi suntem de vina ca nu ne putem trezi – la realitate, la prezent, la rol si rost. N-avem logica, criteriu de apreciere, ierarhie a valorilor. Debandada, harmalaie, involutie – cine s-ar putea face auzit intr-un asemenea context? Cat timp i-ar lua unui personaj pozitiv sa convinga un asemenea public?
Mi-aduc aminte ca, atunci cand am descoperit (noi, poporul) ca avantajul de a nu avea datorii externe insemna dezavantajul de a cumula rapid uriase datorii pentru reconstructie si de a depune un efort general timp de vreo 10 ani, spuneau optimistii, 20 de ani, spuneau cei cu mai multa experienta, majoritatea a strigat „n-am suferit destul? nu mai vrem!” Si s-au complacut intr-o euforica existenta de azi pe maine, asteptand „sa mai faca acum si altii”, raspunzand la reprosuri si atentionari cu „las’ c-om vedea”. Iar potentialii oameni bine intentionati au cedat si au tacut (sau au plecat din tara). Mai sunt si acum oameni bine intentionati, dar tac (eu, una, nu m-as grabi sa-i acuz de lasitate).
E de mii de ori mai greu sa repari ce-ai stricat in peste 20 de ani. Nimeni nu vrea sacrificiu, toti vor binele deodata, nu in pasi marunti. Lasand la o parte ca, in ograda lui, tot romanul e ordonat si chibzuit, dar de cum scapa pe poarta e… de strada. Ce-i lipseste sa fie moral? Respectul. Zice ca nu-l intereseaza. Respectul e pentru loseri. Nici pentru Dumnezeu nu mai are respect. Si pe El il interpreteaza convenabil si ii aduce din condei unele corectii. Consecinta? Nu respecti, nu esti respectat.
Asadar, intrebarea ar fi nu „cine?”, ci „cu cine?”.
Imi pare rau, nu te pot incuraja.
Stimabila doamana Cristina,
Va multumesc frumos pentru un raspuns sincer; e elaborat, e explicit si cred ca percep cu acuratete faptul ca ecoul este dominat de inversunare in fata neputintei de a actiona chiar si a celor care s-au trezit deja.
‘Imi pare rau, nu te pot incuraja’imi spuneau tata, mama si toti apropiatii prieteni de familie. Indiferent de functia in care erau, mi-au repetat de-a-lungul anilor concluzia dumneavoastra. De la 12 ani am avut un plan bine ‘pus la punct'(credeam eu) si treceam de la extaz la agonie atunci cand spuneam cu voce tare ce imi doresc de la viata mea de adult. Cand eram la o varsta frageda, fara sa am idee ce se petrece in societate am auzit-o pe bunica spunand :’ votez cu Iliescu pentru ca e prezentabil si da din cap simpatic’. Am intrebat-o daca acestea sunt criteriile dupa care ‘lumea de pe acolo’ (la urne) voteaza. Bunica nu mi-a acordat atentie. Dupa ce am mai cumulat cativa anisori, pe la 12 ani am iesit la rampa cu un raspuns la intrebarea ‘ ce facultate/ ce te faci cand vei fi mare? Raspunsul a venit neanticipat si a fost cat se poate de imprevizibil pentru parintii mei:’ Cel mai mult imi doresc sa merg la facultatea de drept’-‘ sa inteleg ca iti doresti sa devii avocat, de unde acest impuls?’ intreaba mama. Eu am continuat raspunsul, si am decis sa nu mai accept intreruperi pana cand imi voi fi terminat explicatia. ‘ Imi doresc sa urmez dreptul, dupa care voi avea un masterat in acelasi domeniu. Dupa mult efort pe care-l voi depune cu siguranta,promit, voi fi judecator. Intre timp voi tine pasul cu un curs de stiinte politice, iar la final ‘ma fac’ politician’. Parintii mei, oameni simpli, nelucrand in domeniu- cum s-ar spune, stiau perfect ca fara ‘donatii’ serioase ‘eu n-am spate’ nici macar pentru a practica avocatura in Romania, au intrat in panica, mai ales vazand ca un copil de clasa a 6-a nu mai citeste la geografie ci se plimba cu doua carti prin casa: COnstitutia Romaniei si Codul Penal, pe care, era evident, nu le pricepeam, dar ‘le citeam’. De atunci si pana acum, cu unele amendamente si insertii de realitate (ceea ce a fost inevitabil desi in planul meu original totul era mai simplu), nu am deviat foarte mult de la acea idee. Desi familia ma sustine sa studiez orice imi doresc si unde doresc, planurile mele de a ma intoarce acasa, si mai ales, cu ‘gura mare’ nu sunt incurajate. Iubesc fata blanda care imi spune sacadat de fiecare data cand are ocazia ‘fii tu schibarea pe care vrei sa o vezi in lume, pentru ca lumea nu o poti schimba. REspecta-te si asigura-te ca tie si viitoarei tale familii nu va va lipsi nimic’. Inteleg ca pentru cei care mai sunt, si mai sunt cu certitudine, care se respecta pe sine, care au o ierarhie de valori inviolabile, si care isi doresc sa ramana/sa se intoarca pe pamantul unde s-au nascut, trebuie sa accepte, sa taca, eventual sa se simta cutremurati de salutarile joviale ale lui Ponta si ale neveste-sii de la Jocule Olimpice, exaltati de faptul ca macar ne reprezinta si pe noi un man in black.
Eu nu as indrazni sa acuz pe nimeni de lasitate. Eu, daca scenariul pe care il descrieti este unul real si unicul imaginabil acasa, m-as grabi sa-mi plang de mila, mie si generatie mele de tineri, generatie care s-a nascut in democratie si care n-a fost nici corrupta, nici compromisa, nici traumatizata de regimul Ceausescu, poate doar indobitocita de o democratie esuata si cu o intelegere clar distorsionata a expresiei ‘cei sapte ani de acasa’. Aceasta generatie care este exasperata de ceea ce se intampla acasa, inteleg ca nu are o solutia,decat de a parasi tara- universitaile din marea britanie, olanda, spania au comunitati intregi de romani, petreceri romanesti si ,din ce in ce mai acut, eastern european accent and spirit.
Sa inteleg faptul ca ar trebui sa incetez sa visez cu ochii deschisi ca in copilarie si ma reprofilez in a termina dreptul international, dupa care sa raman in Haga in Curtea Criminala Internationala sau intr-o alta institutie, sa mi vizitez parintii si prietenii de acasa o data pe an si eventual sa imi cresc copilul vorbind, engleza, olandeza si romana..dar, cum ar spune multi romano-italieni sau alti romano-europeni, limba romana nu are nici o valoare daca nu traiesti in Romania, deci poate ar trebui sa ma mai gandesc inaite de a-i imbuiba capul bietului copil cu limbi inutile ,mai ales ca mama il poate invata franceza, care ar zice unii, e mai importanta si utila.
Asa sa fac? Cer sfatul unui parinte.
Cu drag si respect,
Anca Bliort
Anca Bliort, in comentariile scrise este poate un pic cam multa panica. Incerc sa gasesc care este dilema dumneavoastra si sa o pun in relatie cu faza din viata in care va aflati, dar nu sunt sigur ca am inteles bine.
Va aflati la studii universitare in Anglia (in ce an, ce specialitate?) sau la liceu?
Mai inainte, in copilarie v-ati format deja o idee despre viitor:
,,doresc sa urmez dreptul, … voi avea un masterat, … voi fi judecator. … un curs de stiinte politice, la final politician”.
Cat se poate de rezonabil pana aici. Problema este ca scena pe care se va desfasura actul final e… Romania. Aici va mai intrebati ,,ce fel de pregatire ar fi benefica poporului roman” si ,,in ce mod tinerii care au studiat in afara pot sa penetreze”? Si sunteti destul de hotarata sa va intoarceti ca sa practicati in Romania.
Nu stiu nici ce varsta aveti dar, presupunand ca sunteti destul de tanara, as incepe cu faptul ca e destul de nedrept si nerealist sa incercati sa va planificati toata viata inca de pe acum. Dati o sansa si celei care veti fi peste un deceniu, de exemplu. Ati definit o etapa, parte a Marelui Plan, cu care va ocupati in prezent? Perfect, ocupati-va linistita de ea, bucurati-va descoperiti-i valentele pe care nu aveati cum sa le prevedeti. Un vin bun se degusta intai uitandu-te la el, apoi mirosindu-l apoi… gustandu-l.
Ce puteti face pentru binele poporului roman? Pai puneti problema de parca ar exista o cerinta sa va amputati parti ale personalitatii de dragul acestuia. Lasati-l sa se descurce singur. Daca reusiti sa deveniti un om de calitate in propria acceptie si in plus si cu recunoastere exterioara si totusi dragul de el poporul roman nu va fi satisfacut, atunci e problema lui, nu a dumneavoastra. O parte a romanilor pare-se ca in prezent se joaca cu cultul personalitatii, cu iluzia ca numai niste ,,spectaculosi” il vor salva. Asta implica direct ca toti pionii care fac sa functioneze societate sunt fara valoare si ca tot ce e important, toate deciziile, se iau si se infaptuiesc exclusiv la varful piramidei. E absurd. Cata vreme va exista aceasta mentalitate si ea va fi majoritara, este clar ca va fi foarte greu sa penetrati pornind de jos in sus. Si apoi, la ce bun?
Un adevar incomod, nu neaparat legat de situatia societatii romanest, mai este si acela ca ,,a salva lumea” e un lux, un privilegiu pe care putini il au. Restul, trebuie sa se consoleze cu compromisul de a-si asigura o existenta cat mai apropiata de ceeace isi doresc.
Daca imi permiteti deci o parere, protejati-va, respectati-va in primul rand pe dumneavoastra insasi (printre altele prin asumarea exersarea unui tonus sincer optimist). Tindeti spre performanta in armonie, nu crispata, spre obtinerea unei forme de individ normal (spectaculosul, daca vi-l doriti, nu poate fi fortat). Lasati timpul, dragul de el, sa-si spuna cuvantul, pentru ca probabil o va face in favoarea dumneavoastra.
Momentan, impresia mea este ca, cu mentalitatea romaneasca majoritara, nici tinerii dar nici batranii romani care au invatat ceva in afara granitelor nu sunt acceptati pentru ceeace ei stiu ca pot oferi. Dar exista sigur exceptii, nise etc.
@Anca Bliort: Nu mi-as permite sa va indic eu drumul pe care trebuie sa-l alegeti mai departe in viata. Cu siguranta stiti mai bine ce va trebuie si ce vi se cuvine. Pot spune doar ca, in privinta vietii, sunt adepta „globalizarii”. Sunteti cetatean al lumii, asumati-va rolul, luati din toata lumea ce-i mai bun si daruiti lumii ce aveti mai bun. Aveti, totodata, rabdare cu romanii. Nu sunt cu desavarsire rai, nu sunt pierduti, au inceput sa se deschida spre lume, incet-incet, dar se vede. Sunt derutati, desigur, dar o sa-si gaseasca ei calea. Mai dureaza o vreme pana se responsabilizeaza. Poate mai trebuie schimbata o data garda.
Oamenii capabili, care acum vegeteaza, ca niste motoare performante ruland la relanti, mai pot inca actiona si pentru binele public, nu doar cel personal. Dar pentru asta trebuie sa se instaleze un mediu de incredere, unul in care competenta sa le fie intr-adevar dorita si protejata.
Sunt multi cei care au incercat, tineri si entuziasti, scoliti „pe afara”, sa puna lucrurile in miscare – s-au lovit de zidul celor deja fixati in functii, pentru care recunoasterea superioritatii nou-venitilor ar insemna disparitia, anularea. Cred ca tinerii gresesc cand incep fatis lupta. Ar trebui sa se gandeasca sa mearga in paralel, fiindca o competitie fara amenintari directe, doar pe criteriile de performanta si calitate, ar putea da rezultate apreciate.
Va dau un exemplu (intr-un domeniu care doare): daca ne trebuie educatie, inseamna ca ne trebuie in primul rand profesori. Am vazut, stim, ce si cum sunt dascalii azi. Sunt, profesional, buni si slabi; tineri si batrani, moderni si anacronici. Totusi e greu sa desfiintezi scoli pentru ca n-ai profesori competenti, si apoi sa te minunezi de pregatirea scazuta, insuficienta, a elevilor. Unde sunt cei tineri si competenti? Sunt putini si repede dezgustati de lipsa de respect cu care sunt tratati „in sistem”. Niste scoli particulare, facute cu cap si conduse cu responsabilitate, ar putea fi o solutie. Se vrea, dar nu prea se poate. Sunt mai multe legi, institutii si oameni „cu functie” care mai degraba pun bete in roate decat sa ajute. Lipsa de respect duce la ignorarea valorilor, la promovarea incompetentei. Iar competentii au de ales (numai): ori pleaca, ori joaca dupa cum li se canta.
La fel se intampla si in prapaditele de spitale „de stat”. O crancena competitie subterana. Infiintarea clinicilor particulare costa atat de mult, incat preturile serviciilor ajung prohibitive, iar clientela, periculoasa – refuzul unui pacient inchipuit din „lumea buna” sau conflictul cu un coleg nepriceput dar „puternic” atrage dupa sine multe neplaceri, poate chiar desfiintarea clinicii. Merita? Pai, nu prea. Si atunci se accepta compromisul. Dar este din ce in ce mai evident ca sistemul „pile si relatii” are efect de bumerang. Cand ai umplut spitalele de incapabili, pacientii mor pe capete, dupa care ceilalti incep sa „alerge”, chiar si la sute de kilometri, dupa un doctor „bun”.
Poate ca, la un moment dat, vor fi din ce in ce mai multi oameni mai putin pervertiti, care sa aiba nevoie de colegi si de subordonati capabili, nu de prieteni, cunostinte si rude incomodante. Si vor putea spune „nu” rugamintilor si presiunilor acestora din urma.
Asta voiam sa spun prin trezirea la realitate. Se va intampla, dar mai dureaza.
Avem inca probleme mari cu legea – se creeaza pentru a fi imediat incalcata, deformata, adaptata (cred c-am mai spus); e tot o lipsa de respect, dar una deosebit de nociva, pentru ca sadeste ideea ca nu merita sa asculti legea, ca nu e nimeni care sa (re)puna legea in functiune, ca nu-i pasa nimanui, si ca e cu atat mai slaba si ineficienta cu cat rangul, pozitia in societate a delincventului e mai mare. De ce? Pentru ca executantii legii, cei care o aplica, se considera niste biete marionete, care vor sa traiasca prin orice mijloace. Si se considera neinsemnati, neputinciosi, cumparabili, pentru ca asa li se sugereaza de catre „superiori”. Dubla lipsa de respect.
Vreti sa va intoarceti in Romania ca judecator sau avocat? Barourile sunt „inchise”, de ani buni. Posturile nu „apar” – sau apar ca bursele in strainatate pe vremea mea: intr-o zi aflai ca ieri s-a tinut concursul pentru acordarea celor 2 burse si ambii candidati care s-au prezentat le-au castigat. Nu-i exagerata comparatia dintre coruptie si hidra: tai un cap si rasar zece. Lupta directa cere aliante si, implicit, compromisuri (daca vreti sa nu deveniti, scurt, o victima si atat). Sunteti capabila de compromisuri? Pana unde? Sunteti sigura ca n-or sa va inghita?
N-o sa dureze la infinit. O sa se sparga la un moment dat si buba asta. Dar mai avem de asteptat.
Intr-un fel, asta e si „drama” politica actuala. Liderii, si dintr-o tabara si din cealalta, nu ma indoiesc ca au avut intentii bune (inca mai pot sa le acord acest credit). Pentru a ajunge sa le aplice, singuri n-ar fi putut, asa ca au fost nevoiti sa faca aliante – dintre cele mai dubioase, dintre cele mai compromitatoare. Au fost obligati sa le acopere excesele si, mai rau, s-au imbatat de putere si si-au creat si ei „micile” lor avantaje. Acum sunt deopotriva de puternici si corupti. Iar poporul chiar s-a saturat sa mai accepte partea lui de compromis, sa-i sustina pe unii sau pe altii, stiind bine cat le poate pielea. De aceea a si iesit rezultatul asta, aproape 50%-50%, la referendum. Insa una dintre tabere va trebui sa castige. Spre nemultumirea profunda a 50% din tara. Vom vedea ce va urma. Nu stiu sa prezic, nici sa propun o solutie salvatoare, dar chiar ma bucur ca „scorul” a fost egal, pentru ca o majoritate a vreuneia dintre tabere, repet, la fel de corupte, ne-ar fi aruncat intr-o situatie mai neagra. E important ce va urma. La ce vom ajunge. Dar mai dureaza pana sa va pot da un raspuns ferm la intrebarea dumneavoastra. Si-mi pare rau ca n-am decat sa va invit sa sperati deopotriva cu romanii.
Un comentariu pt d-na Cristina, Scrieti:
,,Sunt multi cei care au incercat, tineri si entuziasti, scoliti „pe afara”.
Imi dau seama ca scrieti in contextul comentariului Anca Bliort.
Dar, privit intr-un mai larg, as reaminti (lucru cu care probabil sunteti de acord) ca nu numai tinerii sunt entuziasti dupa cum nu toti tinerii sunt entuziasti si deschisi la nou. Entuziasmul este si o chestiune de antrenament si atmosfera sociala propice – indivizii se stimuleaza unii pe altii in entuziasm sau blazare. Exemplele molipsesc.
Ca veni vorba, ,,receptivitatea pentru nou” ca atitudine benefica e probabil un cliseu. Trebuie, dupa parerea mea, sa fii receptiv la ceeace e potrivit momentului si situatiei, si aceasta poate fi uneori ceva nou, alteori ceva vechi, alteori nici una nici alta.
Principiul hiperierchizarii, care este atat de vizibil si accentuat in societatea romaneasca, dar, incredibil, si acceptat si incurajat chiar de jos in sus, este cel care ingreuneaza promovarea celor tineri entuziasti, capabili.
Mai in gluma i-am spus unei cunostinte care este sef de birou ,,pe viata” intr-un colectiv cu media de varsta depasind 50+ ca ar trebui sa 1) improspateze cu 1/2 tineri 2) sa le dea misiuni si independenta sa lucreze 3) sa concedieze 1/2 din cei batrani si, finally, 4) sa se autosuspende pe el insusi savurand o bine-meritata pensie. Credeti ca m-a luat in serios?
Adevarat, domnule Petrineanu. Nu numai tinerii sunt entuziasti, dar la ei entuziasmul dureaza mai mult si deschiderea are sanse sa se prefaca in durabil. Este drept ca exemplele molipsesc, dar cu o educatie policroma si isteata, multe influente negative se pot para. Cand stii bine cine esti (ce vrei, ce poti etc.), nicio voce din afara n-o sa te convinga ca pasarea care tocmai iti zboara pe deasupra capului se mananca (poate doar o data, cel mult ca experiment). Constiinta si respectul de sine se dobandesc, sufera modificari de-a lungul timpului, dar n-ar trebui nici ignorate, nici pierdute.
Ierarhizarea obligatorie si unanim dorita, inchisa si ranchiunoasa, e ceea ma scoate din sarite – si, recunosc, n-am avut prea mult succes in combaterea ei, acolo unde am intalnit-o. De pe la firmele si companiile suferind de asa ceva, in care am nimerit, am fost exclusa rapid ca „element reclacitrant” – dar nu mi-a parut niciodata rau. M-as fi ofilit in mediul lor. Insa la nivel de tara, multiplicata la nesfarsit, este intr-adevar dezarmanta.
In ceea ce-l priveste pe „seful de birou pe viata”, probabil ca este un om foarte ambitios, care considera ca in domeniul sau pentru activitatea biroului aceluia nu „noul” e important, ci experienta sa personala. Daca o si poate dovedi, in concurenta cu tinerii… vreau sa spun ca nu toti varstnicii ar trebui trimisi in parc, ci doar cei obositi. Daca in loc de sef de birou ar fi chirurg, dumneavoastra de cine ati prefera sa fiti operat?
cristina: ,,probabil ca este un om foarte ambitios, care considera ca in domeniul sau pentru activitatea biroului aceluia nu “noul” e important, ci experienta sa personala. Daca o si poate dovedi, in concurenta cu tinerii… vreau sa spun ca nu toti varstnicii ar trebui trimisi in parc, ci doar cei obositi. Daca in loc de sef de birou ar fi chirurg, dumneavoastra de cine ati prefera sa fiti operat?”
Ca sa mai continuam putin pe tema ipotetica a ,,sefului de birou, sau chirurg”.
Lucrez intr-o intreprindere multinationala de prima talie din Suedia (Defence Industry, nu sape si lopeti) iar acest stil managerial de care vorbim in exemplul imi este strain. La noi, un tanar absolvent de facultate promoveaza in posturi de raspundere dupa numai doi ani in serciciu). Fiecare angajat, pana la cel mai marunt are zona lui de raspundere de care dispune fara sa trebuiasca sa intrebe seful. In plus, ai si o ,,zona gri” de care dispui pentru a fluidiza bunul mers. O faci cu simt de raspundere dar nu trebuie sa dai socoteala. In 18 ani de cand lucrez nu am intalnit nicun caz de sanctiuni si nici nu exista notiunea (in afara de concediere pentru abateri grave, lucru de care doar am auzit ca s-a intamplat ,,in alte timpuri”).
Seful pe viata de care vorbeam (sa zicem ca e un caz ipotetic) lasa in urma catastrofe vizibile la tot locul si face pe placul celor de sus. In plus, refuza din orgoliu orice solutie concreta venita dinafara.
Apropo de ambitie si politica manageriala, mi se pare ca in calitate de sef de birou nu esti pe tarlaua personala si in consecinta unul din puncte (a se citi obligatii ferme) este sa asiguri un transfer continuu al competentei spre angajati tineri, facand asta in forme coerente.
In privinta chirurgului, nu! Nu vreau sa fiu operat de un chirurg ,,cu experienta” despre care stiu exact ca in ultimii 30 ani nu a mai consultat nicio literatura de specialitate, ca practica interventii clasice in loc de laparoscopie din comoditate etc. Fiti sigura ca si aici am cazuri concrete in minte.
Printre colegii mei se numara si unii mai varstnici decat mine si altii mai tineri. Am o mare admiratie pentru tinuta lor profesionala luata in intregime (adica si relatia cu colegii si clientii) am incredere in ei, nu imi este rusine sa ii consult. Nu sunt toti asa, dar proportia e suficient de mare incat sa creeze o stare de siguranta. Despre seful meu de proiect (inginer suedez) am realizat ca, gratie calitatilor si profilului sau, as avea curaj ca impreuna sa imi asum orice ,,misiune imposibila” in Romania. Am in vedere niste situatii concrete pe care m-am chinuit sa le rezolv cu ajutor din partea unor persoane de la fata locului si care situatii treneaza.
In privinta entuziasmului, sunt de acord ca el ajunge sa faca parte componenta din individ odata ce acesta si l-a dobandit. Insa in trecerea de la individ la grup problemele se pun altfel. Entuziasmul unui grup social nu este suma (numai) entuziasmelor indivizilor care il compun. Este nevoie ca entuziasmul, optimismul pragmatic, sustinut de metode, principii, sa fie ridicat la nivel de ,,ideologie nationala”. Firmele platesc bani pentru astfel de actiuni ca sa isi mobilizeze angajatii.
Inca ceva referitor la comentariile Anca Bliort.
Daca planul carierei unui tanar este ca dupa incheierea unor studii stralucitoare sa continue in politica, acest pas este un proiect in sine. Nicaieri nu va fi suficient sa te prezinti la un partid oferindu-ti serviciile si sa fii pus imediat in posturi importante din cauza referintelor si CV-ului. Este nevoie de o ucenicie incepand de jos si pregatind terenul pas cu pas pentru o ascensiune. Uneori se constata ca s-a intrat intr-o fundatura si atunci trebuie schimbat… partidul. Pregatirea din scoala trebuie reconfirmata si translatata pas cu pas in viata profesionala. E un proces care cere timpul sau si, in decursul ei, se rup si barierele cu persoanele mai reticente din mediul respectiv. E o lupta care se castiga prin mai multe batalii iar cel care se simte in stare trebuie sa si-o asume.
Dar toate acestea va sunt de buna seama cunoscute. Mi-am permis doar sa fac un mic rezumat dupa priceperea mea.
Domnule Petrineanu,
Va multumesc pentru ca v-ati oprit in repetate randuri asupra ecourilor mele, care desi pun in discutie o problema care ma depaseste si care nu are un raspuns clar, e un factor de stress in ceea ce ma priveste. Atat dumneavoastra cat si doamna Cristina ati clarificat, desi cu mahnire, faptul ca acest proces este unul lent, format din mai multe etape: in primul rand este formarea ca si persona integra, incoruptibila, cu respect de sine, pragmatica si ,sigur, academic pregatita. Dupa ce aceast prag deja atins confera siguranta si incredere in sine, cu entuziasm, perseverenta si loialitate fata de principiile cu care si pentru care ne-am angajat in aceasta lupta, pornim la drum calculati, inarmati cu idei sustenabile, metode de a le implementa, capabili fiind de a aclimatiza in acest mediu, si mai ales, de a face fata impredictibilitatilor pe care acest mediu ni le rezerva. Daca as inlocui aceasta ‘reteta’ cu un cuvant, acela ar fi ‘rabdare’. Intr-adevar, ecoul tradeaza panica. Sunt perfect constienta de faptul ca inca sunt la un stadiu incipient, studiez ca undergraduate Drept International si European si ma confrunt cu limba chineza pe cat am timp, si in acest moment cu siguranta conceptiile mele despre lume sau despre Romania nu au suficient continut sau macar contur pentru a ma avanta in prezent, fie si imaginar, in lumea politicii. Factorul de stress se datoreaza acestui univers Kafkaesque care este Romania de astazi. Pe zi ce trece, am sentimentul sinistru ca se va prabusi intregul sistem, criza financiara va deveni politica de stat iar principiile si drepturile omului vor continua sa fie spoite democratic, pastrandu-se la fel de impresionante si inexistente ca si in Constitutia lui Brejnev.
Va scriu cu drag din China. Dupa ce am citit o lucrare atat de plina de vitalitate-‘Genghis Khan’ scrisa de incredibilul John Man, mi-am dorit cu ardoare sa vizitez Inner Mongolia, acum teritoriu apartinand Chinei. Datorita unor circumstante incantatoare, am avut oportunitatea de a beneficia de putin mai mult decat un turist normal in vizita la Forbidden City, the Great Wall, Memorialui lui Mao Tsedong sau the Oriental Pearl Tower: am calatorit atat in orasele mari cat si in orasele mici, chiar izolate in zonele de munte. In toate locatiile in care m-am aflat, am dormit, mancat si discutat ‘in familie’. Idea principala a fost ca in aceasta excursie sa imi vizitezi toti prietenii de nationalitate chineza, pe care i-am intalnit in Europa, numai ca de aceasta data, la ei acasa. Asta am si facut timp de trei luni,din Mai. Ceea ce m-a facut sa ma gandesc cu iritar si revolta la ceea ce se petrece in Romania este faptul ca ( desi China pare sa fi doborat teroria americanului Francis Fukuyama) oameni care nu au parasit niciodata tara, par sa aiba o ultima dorinta: sa spuna un cuvant in tara lor, sa nu li se mai ingradeasca dreptul de libera exprimare si sa se sfarseasca odata, pentru Dumnezeu,trendul nepotismului. Daca niste cetateni care nu isi permit luxul de a accesa google, nici acela ce a citi o mai reala istorie a tarii lor in cartile de istorie si nici macar acela de a compara rational,obiectiv modul in care CCTV , BBC, CNN, Aljazeera le prezinta realitatea (pentru ca sunt programati sa se rezume la CCTV 1,2,…14)par sa se trezeasca la o realitate, blurata, asa cum e. Conexiunile pe care par sa le faca acesti oameni de rand cu care am avut placereasa sa discut la un ceai, sunt cu atat mai admirabile cu cat ei sunt constienti ca ceea ce isi doresc tine de domeniul imposibilului. In aceste ultime zile, dupa ce am tras concluziile ‘finale’, am venit cu intrebarea ‘ce ii trebuie Romaniei pentru a se trezi?’ sau ‘cine sa fie acest deschizator de drumuri( atat in sens denotativ cat si conotativ) pentru poporul Roman?’ Suntem parte a lumii civilizate, suntem parte constituenta a Uniunii Europene, avem potential-daca nu ar trebui sa-l cautam in piatra seaca pana il gasim, de ce sa nu mergem pe drumul prestabilit de eticheta flatanta : ‘developing country’. Atacul de panica ii caracterizeaza pe multi dintre cei de acasa, pentru ca indiferent de agenda zilei, constata regresul.
Cu drag si respect,
Anca Bliort
Anca Bliort: ca sa nu cadem prea mult in offtopic am mai putea eventual ,,pune tara la cale offline” referitor la mult-iubitul subiect cariere – petrige(a)gmail.com
Respectul e reciproc
Domnule Petrineanu: normalitatea pe care o descrieti este „raiul” pe care
il viseaza orice tanar roman, despre care a invatat la scoala ca exista si
pentru care s-a pregatit. Realitatea care-l intampina dupa ce iese pe
portile scolii, insa… Trebuie sa intelegeti ca este practic o alta lume,
cu totul alta „oferta” si cu totul alte mize. Dar cred ca stiti, cred ca
vedeti, cititi si auziti ca aici lucrurile sunt incredibile – in ambele
sensuri, pozitiv si negativ.
Ca sa inchei cu o gluma (cam seaca), va sfatuiesc ca, in Romania, daca
Doamne fereste aveti nevoie de o interventie chirurgicala, sa va amintiti
sfatul meu si sa alegeti profesorul batran – macar stie ce face.
Anca Bliort: va invit sa aflati si alte pareri si poate un raspuns la intrebarea dumneavoastra „ce ii trebuie Romaniei pentru a se trezi?” – http://ihincu.wordpress.com/category/solutii
Cristina: ,,Trebuie sa intelegeti ca este practic o alta lume,
cu totul alta “oferta” si cu totul alte mize. ”
Suntem de aceeasi parere. Inteleg ca este practic o alta lume dar nu putem accepta.
Dau exemple de normalitate pentru ca am intalnit persoane care au asteptari sau solutii care mi se par nerealiste, pretentioase, inutile. De exemplu idealul ca mai intai toti indvizii in societate sa ,,aibe constiinta” inainte de a discuta implementarea modernizarii, reformarii. Nu se poate astepta asa ceva si probabil niciodata nu va fi. Indivizii se muleaza dupa sistem, devin rai daca sistemul e dur si rau, devin mai echilibrati cand sistemul e echilibrat.
Un exemplu. Am un cont la o banca olandeza in Romania. De curand au constatat ca mi-am reinnoit pasaportul (sunt cetatean suedez) si au vrut o copie. Le-am dat copia, dar nu au fost multumiti pentru ca au constatat ca pe acesta, ca si pe toate actele mele de identitate nu figureaza adresa. Le-am explicat ca asa si trebuie, asta scuteste cetateanul de niste complicatii enorme si fluidizeaza societatea (in final, mai putin combustibil ars pe drumuri spre ghisee si mai putin CO2). In plus, suntem in UE si ar fi de ajuns un act de identitate care sa tina loc de pasaport. Alta boacana, actul meu de identitate suedez este chiar permisul de conducere 2 intr-unul si are formatul unui card de credit, adica poate fi varat intr-un portmoneu ca sa nu-l pierzi fiind obligat sa-l tii in san. Si fara domiciul trecut. Nu e bine, nu imi mai poate prelungi contul. OK, scot un as din maneca, va pot oferi o dovada, un printing din registrul de evidenta a populatiei suedez. Dar sa stiti ca poate fi cerut in engleza dar nu are nici stampila nici semnatura. In Occident este proverbiala isteria birocratilor din Europa de Est pentru stampile si semnaturi.
Mi-am batut capul sa o informez de toate aceste minuni. Este o tanara functionara, in mod sigur capabila dar care daca ar actiona pe cont propriu si mi-ar oferi o zona gri in cazul meu si-ar risca serviciul – asa functioneaza rasupunderea in Romania. I-am spus ca sper ca odata sa ajunga ea intr-un post de conducere si sa tina minte discutia noastra. In acelasi timp, cu dezgust, am promis ca voi merge la ghiseul evidentei populatiei in Suedia (unde nimeni nu obisnuieste sa mearga) si voi cere stampila si semnatura cu pricina. Voi avea cu functionara schimbul de zambete complice (stiti, calul breaz) care isi va asuma zona gri sa-mi dea (aproape) tot ce-i cer. Si iata cum prin intermediul meu Romania umileste inca odata o anume tara intreaga numita Suedia.
problemele vin din atitudine. aici trebuie lucrat consecvent si perseverent, si schimbate multe. Nu doar la clasa politica si la pseudoelitele momentului, ci la/in noi toti. Ia timp. Generatii. Sociologia ne invata ca ce se distruge, ca mentalitate intr-o generatie se poate schimba in minim doua; cu conditia sa incepem odata.
Iaca o sugestie ( un promitator inceput, as zice eu):
http://ihincu.wordpress.com/2012/07/02/a-fi-sau-a-nu-mai-fi-provinciali-think-freely-think-big/
si
http://ihincu.wordpress.com/2012/07/02/in-cautarea-libertatii-pierdute-sugestii/
Restul sunt detalii. Care vin din lipsa de repere si principii sanatoase de viata si din lipsa de libertate si anvergura spirituala care trebuie recapatate. Dureaza…Dar undeva, candva, trebuie inceput 🙂
D-na Ioana h,
Va fi interesant sa citesc ceeace scrieti pe blog si sper sa pot reveni si cu impresii sau intrebari.
Ma preocupa si pe mine, ca amator, problema repozitionarii sociale. Pentru ca ati adus vorba ,,Sociologia ne invata ca ce se distruge, ca mentalitate intr-o generatie se poate schimba in minim doua”, din curiozitate inginereasca (care presupune folosirea cifrelor, planurilor, statisticilor, prognozelor si, nu in ultimul rand, a aproximarilor, ca abordare) va intreb daca puteti da o referinta la unul sau mai multe studii pe aceasta tema. E interesant ce medii sociale au fost analizate, care au fost metodele si premisele, la ce cifre s-a ajuns (de exemplu cele doua generatii mentionate de dumneavoastra). Din aceste cunostinte ar putea rezulta samburele unei idei despre cum poate fi accelerat procesul.
P.S. Vin cu o contrapropunere la un titlul pe care il aveti in blog. Mie imi place ,,Invatati, aplicati, evaluati…” punctele de suspensie reprezentand ca procesul e iterativ. ,,Invatati” s-ar putea schimba si cu ,,copiati”, ,,aplicati” cu ,,adaptati” iar ,,evaluati” cu ,,comparati”. Nimic nu se exclude, reteta e relativ ,,simpla” dar nu simplista si cu o componenta empirica care probabil produce si confuzia.