Trăind în străinătate, ca atâţia alţi români, Dan Dănilă simte în modul cel mai firesc dorul de patrie. Fiind şi poet, rezidenţa lui întru Limba Românească – patrie profundă, eternă şi sacră – şi-a dobândit acel surplus de dor, specific tuturor desţăraţilor. Pentru ei, nostalgia (amintirea lui „prima oară”) cum şi melancolia (reflexul lui „ultima oară”) au dublă încărcătură.
Cred cu tărie în virtuţile poetice ale poemelor lui Dan Dănilă, autorul a vreo şase volume de versuri şi alte cinci de traduceri, despre care am scris nu o dată. Aşa cum continui să cred că diaspora românească este una cu ţara, şi în temeiul acestei credinţe militez, pe cât îmi stă în putinţă, pentru recuperarea culturală a întregului. Dar, lupta cu inerţia nu este nici uşoară, nici scurtă. Iată, deci, un motiv să perseverez. Şi atunci când scriu despre prieteni, e cu atât mai dureros să împărtăşesc amărăciunea, dezamăgirea, sentimentul inutilităţii, pe care le trăieşte poetul român ignorat în propria patrie literară. Din nefericire, o patrie aflată încă sub zodia meschinăriilor sectare, înecată în penibile laşităţi şi obedienţe de breaslă. Iar poetul din străinătate, cel care depune de două ori mai mult efort scriind şi traducând pentru literatura lui, simte de două ori mai nedreaptă tăcerea confraţilor. Pot înţelege propensiunea oarecum freudiană a unora dintre postmodernişti, mai mult sau mai puţin optzecişti, nouăzecişti, milenarişti etc., pentru teme şi forme literare grotesti, cum şi pretenţia lor că explorează şi valorifică zone existenţiale şi limbaje oarecum insolite.
Constat cu mâhnire derapaje în obscenitate ale unor tineri teribilişti, dublaţi de bătrâni ramoliţi. Ceea ce nu le voi putea ierta niciodată însă, este comportamentul barbar, mentalitatea păguboasă de locuitori ai unei jungle culturale în care prea mulţi manageri culturali au coborât nu doar literatura, dar întreaga noastră viaţă. Consecvenţa cu care se străduiesc să abată existenţa în mocirlă şi să o lase acolo, decretându-se cu suficienţă întemeietorii unei lumi noi. Inventatorii tuturor începuturilor şi ai adevărului unic, absenţi de la târgurile de carte ale unei Europe care-i aşteaptă totuşi răbdătoare. Exclusivismul feroce al unei provincii care aşteaptă semnalul capitalei şi al centrului care aşteaptă iniţiative colaterale. O mizerie în care se lamentează savant despre dispariţia criticii de întâmpinare, a criticii literare la zi. Prezentul nostru literar pare automulţumit de sinele-i suficient. Doar că, după edificarea propriilor statui, între confraţi a dispărut omenia. Profesioniştii fac lobby unor
producţii pe care le înfierează dar de care par a nu se mai putea despărţi, ca în cazul unor dicţionare de scriitori.
Cu excepţia redactorului radio Liliana Ursu, despre cartea poetului Dan Dănilă nu şi-a făcut nimeni timp să se
pronunţe public. O vor face, desigur, tot cei din diaspora…
„Nu ştiu ce ai da ca să îţi recapeţi vechea credinţă – la loteriile vieţii naivi acei ce doar speranţe câştigă”, scrie Dan Dănilă în primul poem al recentului său volum, Calendar poetic, apărut în toamna lui 2006, la Editura timişoreană Brumar. Editorul Robert Şerban a dat celor 68 de pagini cuprinzând 56 de texte, o excelentă prezentare grafică, la care ilustraţia pentru copertă, aparţinând şi ea autorului, aduce un plus de gust artistic.
„Preferi răspunsului întrebarea / la care doar inima
îndrăzneşte / într-o fabuloasă insomnie […] / preferi
răspunsului întrebarea / iar absintului privighetoarea”
Percepţia limitelor cărnii şi sângelui, ca o adiere de teamă adumbrind conştiinţa, frisonează adânc luciditatea poetică trează analizându-şi devenirea, transfigurarea, mântuirea prin cuvânt, regăsirea în patria literei: „în trup alungat
dintr-o celulă / în alta, ignoram ieşirea – / doar carne, doar întrebare / alergând spre ispitele zilelor…”, sau: „precum cărţile noi – coperţi uşoare / te cuprind între răsărit şi amurg, / îţi măsoară împrejurul carnal /
răsfoindu-ţi toate obsesiile / şi te răstignesc printre
piscuri / de cuvinte”, sau: „dacă ai auzi deodată atomii, / cum toarce materia în sânge, / viaţa ta, un fruct prea înalt // ar curge râuri prin cărţile iubite”, sau: „eu am văzut templul din carne ivit / precum viaţa care ţâşneşte din stâncă/ cu nădejdea mai subţire ca firul de aţă / lângă apa iordanului când m-am oprit”.
Aflat încă aproape de cumpăna apelor vieţii, uşor trecut
de 50 de ani – dedicaţia tipărită pe volum: pentru Stela este a unui proaspăt bunic pentru nepoata sa dintâi – poetul Dan Dănilă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, ne dăruieşte prin Calendar poetic cea mai bună carte a sa de versuri de până acum. Anamnezele poetice ale volumului sunt consistent înstărite cu substanţă lirică. Discursul poetic, al vastităţii amintirii calme, are liniştea înţeleaptă a echilibrului regăsit. Speranţă, iubire, credinţă
neabătută în cuvânt, topesc tristeţea şi suferinţa în arome adânci, de vinuri vechi, putere liniştită: „fabrica de martiri intră în schimbul trei – / mă duc să dorm pe atolul pustiu / cu plaje fosforescente din solzi de peşte, / mă duc să înot printre delfinii / albaştri, nemeritaţii noştri prieteni…”, sau: „eu îi trimit file aproape albe, desene în creion (pixul curge) / şi pentru că nu-mi place politica / uneori câte un poem scurt, ca o implozie…”.
O temă insolită pentru un poet tratează Dan Dănilă, traducerea de texte, din preocupările literare ale autorului acestor versuri care a transpus în româneşte câteva volume din Villon, Rilke, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg: „să explici gustul curmalelor / unor mâncători de cireşe / sau nevăzătorilor, simfonia / unui tablou de el greco”.
Sperând că poetul mă va ierta pentru amestecarea certărilor de mai sus în textul despre carte sa, cum şi noi iertăm greşiţilor noştri dar nu-i lăsăm să uite cu totul, dăm glas textului unei scrisori deschise pe care Dan Dănilă o adresează tuturor: „Patrie care mi-ai ajuns la os, /
nu vrei să mai încapi într-un cuvânt, în tine timpul moare cu folos / când viaţa e sorbită de pământ // un loc comun de plaiuri şi noroi / ce îndulceşti blestemele cu graiul, / o vale cum nu-i alta mai de soi / căci peste tine se-nfiripă raiul // tu nu răspunzi la întrebări, le pui / cu fiecare doină
fără nume, / iar muntele pe care astăzi sui / e fundul
mării înecat de spume // în fluiere de os când jubilezi, / morţii zâmbesc sub holdele de maci; / mă jur pe cerul tău dar nu mă crezi, / de dor eu strig şi tu departe taci…”.
Sibiu-pe-Cibin,
25 Brumărel 2006,
Mihai POSADA