Ritmul halucinant al civilizaţiei actuale, formele de exprimare expeditive, utilizarea excesivă a abrevierilor sau a termenilor hibrizi, abuzul de barbarisme, duce deseori la destructurarea şi sărăcirea unei limbi, fie ea cât de reputată.
Limba franceză este patroana uneia dintre literaturile cele mai bogate şi cele mai variate din lume, atribuindu-i-se – in mod oarecum supra estimativ – capacitatea de a exprima inexprimabilul.
„Asemenea limbii latine – spunea filologul Pierre Guiraut – franceza e o limbă de arhitect; un schelet robust, sprijinit pe articulaţii suple dar în acelaşi timp complexe, susţine această riguroasă precizie care constituie înalta valoarea a prozei franceze: aceea a lui Descartes şi a lui Proust, Bossuet şi Saint-Simon, Chateaubriant şi Valéry…”
În limitele unei comparaţii rezumative, unii susţin că engleza ar avea un corp lexical mai agreabil şi mai savuros, germana, o structură morfologică mai coerentă, rusa, o bogăţie şi o profunzime particulară şi, totuşi, nici una nu poate atinge vigoarea armonioasă a limbii franceze, oferind modele infinite de naraţiune, de descriere, de disertaţie, de dialog, de gândire, etc.
Dar, în pofida tuturor atuurilor, răspândirea unei limbi se produce mult mai puţin prin caracterele ei proprii, decât prin circumstanţele politice şi culturale. Între secolul al XVII-lea şi cele două războaie mondiale, franceza a fost, în Europa, limba diplomaţilor şi a filozofilor. Louis XIV (Le Roi-Soleil) a exersat o fascinaţie enormă asupra curţilor europene. În Rusia imperială, franceza era limba elitelor culturale şi politice. Graţie lui Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot, în Europa secolului „Luminilor” se gândeşte şi se discută în franceză. Dar, cum impermanenţa tuturor fenomenelor nu se dezminte niciodată, influenţa Franţei îşi găseşte limitele în urma deselor războaie care i-au diminuat impactul asupra celorlalte naţiuni. În timp ce în Europa se amorsa regresul influenţei franceze, imperiul, gurmand prin definiţie, îşi întindea tentaculele asupra altor regiuni ale lumii: Algeria, Indochina, Tunisia, Maroc, Africa occidentală şi ecuatorială, Liban şi Siria.
Să nu uităm că în România interbelică şi în Polonia, franceza era socotită a doua limbă vorbită, după cea autohtonă.
Cu toate acestea, în 1919, pentru prima oară în istoria europeană, marele tratat de la Versailles este redijat în franceză şi engleză, punând pe picior de egalitate ceilalţi doi co-învingători, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.
Înfrângerile din 1940 în războiul contra Germaniei hitleriste, din 1954 în Vietnam şi în 1962, odată cu părăsirea Algeriei, o nouă repliere se face resimţită, cu toate că, în acelaşi moment, Franţa excelează graţie admirabilului sistem de difuzare a limbi: construcţia europeană, situându-i capitalele la Strasbourg şi Bruxelles. Astfel că, între 1950 şi 1960, toate negocierile şi lucrările Comunităţii europene se efectuau în franceză. Dar, cum fatalitatea e omniprezentă, franceza e devansată din ce în ce mai sever de engleză, considerată astăzi „limbă universală” şi instrument de predilecţie în comunicaţie, tehnică, ştiinţă, mijloace de afaceri, drept, etc.
Viaţa şi strălucirea unei limbi nu depinde de decretele guvernamentale şi nici de ambiţia oamenilor de cultură. Utilizarea ei este în funcţie de dorinţa de a fi vorbită şi de consideraţiile emise asupra ei.
Începând cu 1960, francofonia începe să se se instituţionalizeze dând naştere, în 1970, „Agenţiei de cooperaţie culturală şi tehnică”, iar în 1973, se ţine prima conferinţă franco-africană la înalt nivel, premergătoare altor conferinţe de aceeaşi anvergură. În 1997 conferinţa de la Hanoi dotează comunitatea francofonă cu un Secretar general, în persoana lui Butros Butros-Ghali, el însuşi un francofil ireductibil.
Astăzi, francofonia, conştientă de lupta pe care trebuie s-o continue pentru a se menţine la un nivel respectabil, nu se poate rezuma la apărarea egoistă a limbii franceze, fiind obligată să pună accent şi pe prezervarea diversităţii culturale, atât de scumpă Quebecului canadian. A apăra limba franceză, înseamnă deci a apăra pluralitatea culturală, acceptând, cu resemnare, faptul că franceza nu este, de aici înainte, decât o limbă printre altele.