Cine s-ar fi putut gândi că Spania, nu înseamnă numai peisaje frumoase, locuri de muncă pentru români şi multe alte frumuseţi…
Iată că, am avut ocazia să văd cum noi, românii suntem marginalizaţi şi înjosiţi în cele mai urâte metode, iar acest lucru, încă de la vamă.
Dacă aveai ghinionul să fii un simplu turist şi mai veneai şi din România, erai intervievat şi scotocit prin toate buzunarele de către poliţia de frontieră, în speranţa că poate-poate ai ceva mai mulţi bani pentru a arăta că ai cu ce te întreţine.
Dacă la vama română sunt suficienţi 30 de euro pe zi, aici lucrurile se schimbă… Cu cât mai mulţi bani, cu atât mai bine! O invitaţie legalizată şi apostilată nu mai are o valoare atât de mare. Ce mai contează că ţi-a făcut-o mama sau tata, banii sunt importanţi…
Dar să revin la faptul că de cum ai ajuns în vamă la aeroport (în cazul de faţă Valencia), prioritate au conaţionalii lor, apoi străinii care au acte în regulă şi pe urmă… turiştii.
Datorită acestui fapt v-am spus că, dacă ai ghinionul să fii turist, primul lucru pe care trebuie să-l ai, este răbdarea. Vorba unui cântec: „Rabdă inimă şi taci…”
Paşaportul, banii şi… acte peste acte, care nu erau chiar atât de decisive în luarea deciziei de către vameşi, de a te lăsa sau nu să le treci pragul ţării. Trebuia să fii cât mai convingător, altfel riscai să faci cale întoarsă cu acelaşi avion.
Erau destule „ajutoare” care te împingeau dincolo de linia galbenă, care îi invitau, chiar sub nasul tău pe cei privilegiaţi să treacă mai repede vama, neţinând cont că ceilalţi aveau minute bune de aşteptare, care în curând se puteau transforma în ore…
Aici ierarhia era după naţionalitate. Dintr-un simplu turist sau chiar om de afaceri, comportamentul oamenilor Legii din vamă te făcea să te simţi inferiorizat şi umilit, parcă eram delicvenţi cu toţii şi aşteptam decizia gardianului.
Am ajuns să o trăiesc şi pe asta! Am circulat în peste cinsprezece ţări, dar niciodată nu am văzut un român mai umilit, cum am avut nefericita ocazie să văd la vama din aeroportul Valencia şi îmi pun întrebarea: De ce?
Poate că răspunsul îl ştim cu toţii, dar refuzăm să-l spunem cu voce tare, iar atunci, nu pot decât să adaug: ”Rabdă inimă şi taci…!
Ionela van Rees-Zota
