„Cântăreaţa cheală este singura dintre piesele mele considerate de critică „pur comică”. Insolitul nu poate surveni, după părerea mea, decât din lucrul cel mai lipsit de interes, cel mai mediocru (…) A simţi absurditatea cotidianului şi limbajul său neverosimil, înseamnă deja a-l fi depăşit; pentru a-l depăşi, trebuie mai întâi a se cufunda în el. Comicul este insolitul pur; nimic nu mi se pare mai surprinzător ca banalul; suprarealul e prezent, la îndemâna noastă în pălăvrăgeala de toate zilele”
Eugéne Ionesco
Deseori cuvintele sunt trădătoare (ceea ce spun eu, nu-i, forţamente, ceea ce înţelegi tu), atrăgând după sine o formă de incomunicabilitate. Şi atunci, la ce buna rânduirea lor în fraze coerente? Comunicarea nu trece musai printr-un discurs logic, deoarece nu există o singură logică. O frază absurdă poate avea un impact superior faţă de una trasată după regulile artei. Conştiinţa absurdului, servită copios în opera lui Schopenhauer, pune morala în bernă printr-un pesimism supra dozat, furnizând materie de gândire existenţialismului francez. Camus şi Sartre, filozofi ai absurdului, i-au explorat dimensiunile etice şi estetice în timp ce eseistul Martin Esslin introducea termenul de „teatru al absurdului”. Nu încape nici o îndoială că „Huis clos”(Uşile închise) a lui Sartre a influenţat apariţia mişcării „teatrul absurdului” care în realitate nu este o şcoală şi nici un curent literar în sensul propriu al cuvântului. Samuel Beckett, Jean Vautier, Adamov, Genet şi, bineînţeles Eugène Ionesco, sunt scriitori extrem de individualişti şi eterogeni. Apariţia primei piese a lui Eugen Ionesco „La cantatrice chauve” (1950) subintitulată „Engleza fără dificultate”, stă la bazele unui absurd specific teatral. „Când mi s-a cerut să mă explic asupra Cântăreţei chele, prima mea piesă, am spus că este o parodie a teatrului de bulevard, o parodie a teatrului pur şi simplu, o critică a clişeelor de limbaj şi de comportament automatic al oamenilor…”
La început se vorbea de „noul teatru”. Ionesco şi Adamov au refuzat termenul de „absurd” pentru a nu fi asimilaţi mişcării existenţialiste cu care, pretindeau ei, n-aveau nimic de-a face.
Noua creaţie a TNN-ului, pusă în scenă de Daniel Benoin, de un burlesc stil british, corespunde perfect anului 2006, atât în jocul actorilor cât şi a dispozitivului tehnologic utilizat şi mai cu seamă proiecţiile video, evocând personalitatea maestrului. În distribuţia actuală am regăsit o mare parte din trupa permanentă a TNN, printre care şi actriţa româncă Raluca Păun, în rolul guvernantei Mary.
Masă rotundă cu tema „Ionesco.. absurd?” a prilejuit prezenţa fiicei unice a dramaturgului, Marie-France Ionesco, care a pledat în particular în favoarea caracterului spiritual al teatrului ionescian: „Cântăreaţa cheală e comedia comediei. Tatăl meu a preluat şi a deturnat structura teatrului burghez din secolul al 19-lea. Limbajul personajelor nu exprimă nimic pentru că ele sunt vide. Ori, pentru el, o lume tăiată de rădăcinile ei metafizice şi religioase este absurdă”.
De altfel spiritualitatea lui Ionesco îşi are originile în tinereţe; dorinţa de-a deveni călugăr i-a precedat vocaţia scriitoricească. În legătură cu posibilitatea de comunicare între oameni, Marie–France subliniază: „A scrie, înseamnă a crede în comunicare! Ionesco a căutat întotdeauna lumina. Există la el o osteneală absolut constantă în acest sens”. Aceasta, bineînţeles, când absurdul, o altă viziune a lumii, devine o formă eficace de comunicare.
Pasiunea pentru teatrul aşa-zis absurd, studiat în licee şi universităţi şi pentru Ionesco în special, se explică prin absurditatea existenţei însăşi. Piesele lui răspund unei logice interne bazate pe caracterul şi statutul personajelor, a intrigii în cerc, evitând clasicul deznodământ de natură estetică. „Piesele lui Ionesco – spune Marie-France Ionesco – vorbesc de lucruri care ne privesc pe toţi. Expresia contemporană a unor anumite frământări, se face prin râs. Comicul ia naştere din decalajul dintre aspiraţiile noastre şi realitatea cu care ne ciocnim”.
Toate absurdităţile cotidiene, după unii, contrare bunului simţ, nu devin ele, în cele din urmă, comice tocmai prin caracterul lor absurd?
Cine se mai poate îndoi că teatrul anilor 1950, aşa-zis de avangardă, n-a fost unul dintre cele mai fecunde şi mai remarcabile din istoria artei teatrale?
Volumul Mariei-France Ionesco, „Portret de l’écrivain dans le siècle Eugène Ionesco”*, este extrem de edificator şi bine documentat pe planul biografic. Într-un expozeu limpede şi captivant, scriitoarea pune în lumină esenţa metafizică a operelor lui Ionesco, elucidând interpretările eronate şi tendenţioase prin care i se atribuia dramaturgului o anumită simpatie pentru fascism. Tocmai lui, creatorul „Rinocerilor”, a prodigioasei metafore vizând orice formă de fascism, de supunere sau de manipulare a maselor gregare?
Este de reţinut că în avant-scenă şi înaintea „Cântăreţei…” teatrul absurdului a propus un duo amuzant, de 45 de minute, al scriitorului dramaturg Matei Vişinec. Un dialog între doi muncitori de rând, intitulat „Du Pain pline les poches”, care „sondează” cu obstinaţie o întrebare fără răspuns. O cozerie absurdă asupra sorţii unui câine căzut sau aruncat de viu într-un puţ…
* „Portrait de l’écrivain dans le siècle Eugène Ionesco”, de M-F Ionesco în editura Gallimard, colecţia Arcade. 160 de pagini.