Eram student în anul I Ia Facultatea de Mecanică. Şedinţele A.S.C. se ţineau imediat după cursuri, fără pauză, pentru ca studenţii să nu poată pleca.
La catedră erau şeful de an şi doi profesori. În amfiteatru, studenţii. De obicei, şedinţele nu aveau nici un rost, se bătea apa în piuă şi se adoptau în unanimitate decizii lipsite de orice importanţă. Dar la şedinţa respectivă a fost o problemă. Şeful de an a propus ca şase colegi, care îşi pierduseră carnetele de membru U.T.C., să fie sancţionaţi cu mustrare scrisă (sancţiune ce presupunea anularea anumitor drepturi ale studenţilor).
– Cine e pentru?
Doar patru colegi au ridicat mâna. Profesoara de la catedră, care era invitata noastră, a încercat să ne lămurească să fim de acord cu sancţionarea colegilor. Nu a folosit un limbaj dur. S-a votat din nou şi iarăşi doar cei patru colegi au fost de acord cu propunerea făcută. Atunci profesoara, evident înfuriată, s-a ridicat şi a început să ţipe. Ne-a cerut să înţelegem că noi nu votăm ceea ce vrem, ci ceea ce trebuie. Ne-a avertizat că dacă nu înţelegem lucrul acesta vom avea neplăceri. Pe măsură ce striga, simţeam că mă cuprinde frica, voiam să par cât mai mic, să mă lipesc de bancă pentru a nu fi observat. Nu voiam să mai strige şi cred că şi ceilalţi colegi gândeau la fel.
S-a votat din nou.
Scârbit, am ridicat mâna…
– Deci, în unanimitate s-a hotărât sancţionarea celor şase, cu mustrare scrisă, a zis şeful de an.
Am răsuflat oarecum uşurat, dar profesorul de la catedră a tunat:
– Cum în unanimitate, când au fost studenţi care nu au votat, care nu au ridicat mâna. De exemplu, dumneata, de ce n-ai ridicat mâna? a strigat, arătând spre un coleg. Un ungur din Satu Mare.
– Pentru că nu sunt de acord! a venit răspunsul care a sunat ca o palmă pe obrazul profesorului, dar şi pe obrazul multora dintre studenţi. Mi s-a făcut ruşine. Ruşine. Şi mi-am jurat să nu mai îmi bat joc niciodată de mine.
Dacă cineva mai puternic te batjocoreşte poţi să protestezi, să taci, sau să te linguşeşti pentru a-i dobândi bunăvoinţa.
Laşul îşi merită batjocura de vreme ce nu protestează, dar există două categorii de oameni laşi: cei care îşi recunosc laşitatea şi cei care nu şi-o recunosc. Cel care recunoaşte că e laş, îl admiră pe unul curajos şi poate scăpa de laşitate. Dar cel care nu-şi recunoaşte laşitatea, îl urăşte pe cel care nu e laş. Am observat acest lucru, mai târziu, la referendumul din 13 noiembrie 1986, referitor la reducerea cheltuielilor militare.
