Niciodată nu mai urcasem
Pe drum de piatră
La trei kilometri şi jumătate.
Atât de aproape de zei!
Deasupra, cerul albastru;
Abajur înfăşurând soarele
Ca o scoică perla abia începută.
Aerul rece şi rar mă îmbată
Ca vinul vechi de zece ani.
Câte un metru de urcuş către astre
Pentru fiecare zi de viaţă.
Mă clatin uşor.
Lumea mi se pare mai mică.
În depărtare, norii rari ai amiezei
Se înalţă leneşi
Să moară printre tufele aspre,
Peste rocile negre, tăioase.
Adânc sub picioare
Haleakala fierbe mocnit;
Bătrân arţăgos care-şi numără banii
Şi pufneşte dezamăgit.
Un Hagi Tudose îngropat aproape de cer
În piramidele Pacificului
Scăldate la poale de apele atât de albastre!
Mi-e dor de Omul, de Caraimanul,
De pietrele Babelor ştirbe,
De sfinxul cel orb.
Parcă îi zăresc acolo departe,
Bătrâni înţelepţi
Meditând la soarta uriaşilor tineri
Care abia învaţă abecedarul
La lecţia timpului necruţător.
Şi timpul aleargă şi timpul se scurge tăcut
Prin faţa ochilor noştri miraţi,
Peste crestele vulcanului căzut în somn.
Dan David, Los Angeles, sept–30-2006.
„Ca vinul vechi de zece ani.
Câte un metru de urcuş către astre
Pentru fiecare zi de viaţă.
Mă clatin uşor.”
dd
nu mai numar zilele care urmeaza
zilele care mai raman
zilele
nu mai urc parca cobor
cascada ma ia la vale
uneori uneori
incerc sa ma prind de ierburi
de o radacina
de dor de viatza
impreuna
bianca m
Acest poem si locul la care se refera mi-a adus aminte de profesorul Stefan Baciu care a functionat aproape 30 de ani la Universitatea din Honolulu, Hawaii. Undeva poemul m-a facut sa pasesc pe urmele pe care stiu ca a calcat un alt roman, strans legat de aceste locuri.
Acum scriitorul Stefan Baciu, decedat in 2003, cel ce a scris peste 100 de carti, are muzeu, pe locul fostei sale case din Brasov.
Parca am adus, asfel, meleagurile de la confluenta cu oceanul mai aproape de noi.
Multumesc pentru sugestiile provocate. Daca in drumurile tale ai aflat ceva si despre Stefan Baciu, te-as ruga sa ma contactezi. Toate informatiile vor fi transmise muzeului.