Pe data de 29 iunie s-au implinit 71 de ani de la singerosul pogrom care a avut loc in „duminica aceea”, la Iasi, in 1941. Dupa calendarul evreiesc, tot pe 29 iunie, s-au implinit 15 ani de cind ne-a parasit pentru totdeauna iubitul meu tata, Eugen Luca (nascut Leibovici Jean ), autorul bine cunoscutului roman autobiografic „Pogrom, Iasi, 29 iunie 1941” publicat la Tel aviv in limba romana in 1989, pentru care a obtinut premiul Zion. Acest roman a fost tradus de mine in limba ebraica si publicat in 2006, dupa care a fost publicat si in ceha si a aparut la Praga in 2007.
In zilele acestea calde de iunie gindurile mele se indreapta spre seara aceea oribila in care ma aflam la spitalul Carmel din Haifa, linga patul unde iubitul meu tata isi traia ultimile sale clipe. Tata, care a ramas lucid pina la sfirsit, a apucat sa citeasca in ultima zi a vietii sale, articolul pe care-l publicase in revista Minimum citeva zile mai devreme. Articolul se intitula „File de jurnal” si in el amintea din nou citeva din scenele oribile ale holocaustului din Romania.
In amintirea sa, in amintirea celor aproape 15000 de evrei omoriti in numai 48 de ore, doresc insa sa citez inceputul romanului scris cu opt ani inainte. Scria Eugen Luca:
„Ei atat ne cer numai: sa uitam. Iar daca nu sintem in stare sa ne eliberam amintilor noastre, sa tacem baremi, sa nu-i facem, pe ei, partasi ai obsesiilor si nelinistilor noastre. Atat ne cer ei numai: sa tacem. Sa tacem, ca sa-si poata ei pastra intact echilibrul sufletesc, ca sa ramana, in continuare, impacati cu ei insisi, ca sa nu fie, intr-un fel, obligati sa renunte la vreunul din tabieturile lor.
Noi insa, si de-am vrea, tot n-am putea uita. Suntem prea tare marcati de experientele pe care le-am trait si la care ei ne cer sa renuntam. Pentru noi nu exista o linie de demarcatie intre trecut si present.
Trecutul nostru ne insoteste neintrerupt, a devenit parte din fiinta noastra. In afara acestui trecut, noi incetam de a mai exista, devenim niste morti vii. Cerandu-ne sa facem tabula rasa din trecutul nostrum, sa uitam ceea ce nu poate fi uitat, ei ne cer , de fapt, sa ne sinucidem. Sa ne sinucidem discret, elegant, ca sa poata avea dumnealor pofta de mancare, digestie buna si somnul odihnitor, adanc. Ei ne invita sa desarvarsim noi insine, lucrarea lui Hitler.
Or, obstinati, noi nu suntem dispusi sa dam curs acestei invitatii politicoase, dar staruitoare. Si nici sa tacem nu suntem dispusi. Caci pe noi tocmai asta ne deranjeaza: confortul sufletesc la care ei tin atat de mult. Un confort de nejustificat. Care se explica prin lasitate, prin teama de a se cunoaste pe ei insisi, de a sti adevarul. Infundati in fotoliile lor moi, commode, ei vor sa motaie linistiti pina la sfarsitul veacurilor, sa nu fie de nimeni si pentru nimic in lume deranjati. Or, noi nu putem accepta situatia aceasta, noi vrem sa-i trezim, noi ne propunem chiar sa-i incomodam, sa le tulburam somnul dulce, dezvaluindu-le fara menajamente adevarul, obligandu-i astfel sa-si recunoasca responsabilitatile carora li s-au sustras, li se sustrag.
Cum as putea uita eu tragedia care s-a consumat in „duminica aceea” blestemata de sfarsit de iunie? Si cine , pe lumea asta, ar avea dreptul sa-mi ceara sa uit ceea ce nu pot uita: mahnirea adanca, tristetea coplesitoare din privirea unui barbat cae era parca facut anume sa se bucure de viata si care-i bucura pe cei din preajma lui prin insasi prezenta sa, cu rasul, cu cantul sau ii bucura? Cum as putea sa uit privirea trista a acestui barbat care, cand copil, fusesem bolnav, veghease zi si noapte la capataiul meu si care, cu trei luni in urma numai, intemeiase o familie si astepta nerabdator sa devina tata?
Si cum as putea uita, iarasi, privirea celuilalt barbat care-i era frate si se afla alaturi de el, acolo , in curtea Chesturii de politie, in „duminica aceea” afurisita? Era privirea resemnata a unui barbat care nu stiuse ce-i resemnarea, a unui om de actiune care indraznise mult si realizase mult, care nu se temuse de infrangeri, caci, invins chiar, se simtea puternic si era capabil sa reia totul de la inceput. Cum as putea uita privirea resemnata a acestui barbat care-mi daruise mereu bani, ca sa-mi cumpar carti, sa merg la cinema, sa intru intr-o cofetarie, ca sa nu ma simt sarac, sa n-am complexe, sa nu stiu ce e umilinta si nici invidia? Ma obsedeaza si astazi privirea acestui barbat intelept care faurise atatea planuri pentru realizarea mea plenara si care acolo, in curtea Chesturii, intelegea ca totul e pierdut, ca n-are cum se impotrivi, ca soarta lui, a noastra, e pecetluita.
Pe barbatii acestia, frati ai mamei mele, acolo, in curtea Chesturii, i-am vazut pentru ultima oara, urmarindu-ma cu privirile lor, ca un salut de ramas bun. Acesti barbati dragi sufletului meu nu s-au mai intors la casele lor. Au fost ucisi prin sufocare in vagoanele supraaglomerate ale „trenului mortii”. Ei nu s-au mai intors la casele lor, dar traiesc in amintirea mea si a celor carora le-au daruit ceva din sufletul lor mare. Mama mai avea un frate. El n-a fost ucis, iar in 1950 a lichidat totul si s-a stramutat acasa, in Israel, s-a stabilit la Tivon, a muncit cu palmele, el, care nu era deprins cu o astfel de munca, si a murit asa cum se cuvine sa moara un om: la adinci batranete, in patul lui. A fost inmormintat omeneste, si copiii, nepotii lui se pot azi reculege la mormantul sau si pot depune o floare acolo. Dar dupa „duminica aceea”, acest unchi al meu a trait vulnerat rau si cu rana nevindecata, sangeranda a murit: intaiul sau nascut, un copil de numai 11 ani, a pierit, si el, in „duminica aceea”, nimeni nu stie cum si nici unde e ingropat.
L-am intalnit pe baietelul acesta in marea sala a Chesturii unde, inghesuiti, transpirati, insetati , ne asteptam , cu totii, sentinta. Eram mirat sa-l vad acolo, caci, in general, copiii fusesera lasati la casele lor. Mi-am croit cu greu drum spre el. Desi insistasem, nu mi-a povestit cum ajunsese acolo, in sala cea mare a chesturii, n-avea vreme de asta, el avea altceva, mult mai important, sa-mi comunice: ca au de gand sa ne omoare, ca ne vor omori chiar. Am incercat sa-l linistesc. Nu credeam, de altfel, nici eu, ca ar intentiona sa mearga atat de departe chiar. Se eliberasera doar, sub ochii mei, si niste bilete „LIBER”, unii arestati fusesera trimisi acasa dupa ce lasasera pe masa comisarului tot ce aveau asupra lor: bani, ceasornice, portofele, stilouri, pipe, briceage, port tigarete, tot. Nu credeam ca ar intentiona chiar sa ne omoare, credeam doar ca au pus in circulatie zvonuri meite sa ne inspaiminte, sa ne demoralizeze. Cautam sa-l conving si pe copilul acesta ca se inseala. Fara rezultate insa.
Cam dupa o jumatate de ora dupa intalnirea noastra, am fost scosi cu totii in curte. Pentru a ajunge acolo, trebuia sa trecem mai intai printr-un coridor ingust. De o parte si de alta, lipiti de zid, ostasi, gardieni, nemti, care ne loveau cu patul pustii, ne izbeau cu bocancii tintuiti, ne biciuiau cu cravasele de cauciuc, dadeau toti in noi, cu sete dadeau. Am trecut prin purgatoriul acesta si ne-am trezit in curte. Credeam ca puteam, in sfirsit, respira. Ne inselasem, Eram manati de gardieni spre fundul curtii, ca sa poata intra cat mai multi oameni in spatiul asta. Ne aflam acolo o mare multime si mitralierele erau – noi nu stiam inca asta – bine instalate si, peste putin timp, au inceput sa latre si sa muste. Ne-am trantiit, ca la o porunca, la pamant, cu capul intre umeri. Inaintam incet, cautind o scapare. Ma prabusisem sub alte trupuri, ma straduiam sa ma eliberez, eram trantit din nou si calcat in picioare. Reusisem, in sfarsit, sa ma ridic, sa privesc in juru-mi, sa-mi caut verisorul, dar nu-l vedeam, ma pierdusem de copilul acesta de un sange cu mine, care, singurul, intuise primejdia. N-aveam sa-l mai vad vreodata. A fost ucis, si el, acolo, in curtea politiei, sau in „vagoanele mortii”, nimeni nu stie nimic. Si mi se cere mie sa-l uit pe baietelul acesta care ghicise ca se pronuntase sentinta mortii impotriva lui, dar nu intelegea ceea ce e chiar de neinteles: de ce trebuia el sa moara? Eu nu pot si nici nu vreau sa-l uit. Si nici sa tac nu vreau. Sangele lui varsat fara rost nu-mi ingaduie o atara tradare.
Nu sunt, acestea, singurele jertfe pe care familia noastra a fost silita sa le aduca, in „duminica aceea” insangerata, zeitatilor noi de la Berlin si de la Bucuresti. A fost omorat, tot in aceasta nefasta zi, cumnatul de sora al tatalui meu. Odata cu el, a cazut, pentru a nu se mai ridica nicicand, si fiul sau, varul meu drept, caruia, in amintirea strabunicului nostru comun, i se daduse acelasi nume ca si mie.
Au cazut si nu s-au mai ridicat, in „duminica aceea”, insangerata, atatia dintre colegii si profesorii mei. Nu de mult, Mirodan a publicat din incercarile unui adolescent deosebit de doata care se numeu Iosif Brociner. Mi-a fost coleg de clasa Brociner, si-l pretuiam cum se cuvine pentru neastamparul sau intellectual. Provoca discutii, lansand intrebari carora nu toti erau capabili sa le dea raspunsul, intervenea mereu cu precizati, cu completari necesare. Cand, toamna, dupa pogrom, ne-am intors la scoala, nu l-am mai aflat printre noi. Cazuse victima ucigasilor. Ca si Koenig care, si el, era menit sa devina un intelectual rasat; ca si colegul meu de banca, Sami Margon, un baiat delicat si generous care, ucis impreuna cu tatal sau, a lasat o mama singura, neputincioasa, nevolnica, saraca acum si disperata. Si dintre putinii mei colegi care au venit in clasa, o mana doar, erau unii care, tot in „duminica aceea”, devenisera orfani de tata sau de amandoi parintii.
Au inceput cursurile. Dar la ora de roamana, s-a suit la catedra un profesor nou, care se va dovedi excelent, avocatul Leo Bartfeld. Profesorul nostru din anul precedent, Weisbuch, om de meserie, care avea bosa de filolog, fusese ucis. Ucis, de asemenea, fostul nostru director, Koenig, care ne familiarizase cu Tacit, daca nu ma insel. Ucisi, iarasi, Gheler, care predase chimia, om de o inteligenra ascutita. Ucisi fratii Feuer, profesori titular de franceza si germane; ucis delicatul doctor Spirt care ii initia in limba si literatura italiana pe unii dintre colegii nostri. Ucisi adolescenti si ucisi dascalii lor. Ucisi copii, ucisi tineri, ucisi batrani, ucise femei. Ucisi de-a valma, cu sange rece ucisi, sau cu furie. Ucisi toti, insa, fara vina. Ucisi toti fiindca erau evrei. Numai fiindca erau si se voiau evrei.
Noi, cei care am reusit sa ne smulgem din mainile ucigasilor, sa ne salvam, noi, supravietuitorii, nu stim, nu vrem si nici nu putem sti ce inseamna cuvantul uitare. Si nici tacere. Si nu vom admite, nu ne e permis sa admitem, sa le fie pangarita memoria prin minciuni debitate de istorici improvizati, de mercenar abjecti, de sluji platite anume ca sa rastalmaceasca, sa denaturize faptele, sa ascunda adevarul, numai pentru ca stapanii lor sa aiba pofta de mancare, digestive buna si somn odihnitor, adanc”.
La sfirsitul romanului, Eugen Luca si-a exprimat in mod foarte clar parerea despre felul in care trebuie actionat.
„Nu exista decit un leac pentru boala mea: sa cer autorizatia de a ma reintoarce acasa, in tara mea. Am facut-o. Am parasit tot, am renuntat la tot si am luat viata de la inceput. M-am eliberat de cosmaruri si nimeni nu-mi mai cere sa-mi distrug amintirile, sa ma dezic de martirii mei. Dimpotriva, sint aici, ma lupt cu rigorile unei clime aspre, cu greutati. Un singur lucru stiu insa cu precizie: ca nici eu, nici fiica mea, nimeni dintre urmasii mei, nu va mai fi eroul unei aventuri ca aceea pe care am trait-o in „duminica aceea” si care poate fi reeditata, intr-o forma sau alta, oriunde in tarile Galutului. Chiar in cele mai civilizate, chiar in cele mai prietenoase”.
A avut dreptate tata. Parintii mei au veni in Israel la virsta pe care o am eu acum. Cu cit avansez mai mult in virsta, cu atit apreciez si mai mult sacrificiul pe care l-au facut, riscurile pe care si le-au asumat pentru a-mi asigura mie, unica lor fiica, un viitor mai bun in tara mea, unde nu trebuie sa ma simt minoritate, persecutata, in pericol. Pentru asta au lasat in urma lor limba cunoscuta, limba care le era draga si care pentru tata si era si meseria, pentru asta au lasat in urma serviciul, apartamentul in care am locuit de cind m-am nascut si pina am plecat din Bucurestiul meu natal, putin inainte de virsta de 16 ani. Pentru asta tata s-a despartit cu lacrimi fierbinti de iubita sa sora, farmacista Beatrice Moise si de sotul ei drag, farmacistul Mircea Moise, nestiind ca se vor revedea mult mai curind decit se asteptau.
Acum, la sfirsitul lunii iunie, va avea loc azkara-ua la mormintul sau si al mamei mele, Dr. Tamara Luca (nascuta Rabotnic), care l-a urmat acum 6 ani, cind Haifa a fost atacata de rachete de Hizbulla. Vom fi prezenti linga mormintul dublu sotul meu si cu mine, cei trei copii si ginerele nostru, marturia ca generatia aceasta a invins animalul fioros al anilor de intuneric. Continuam sa pastram amintirea trecutului si ne-am insusit lectiile care se inpun, dar in acelasi timp traim, ne realizam visele, speram intr-un viitor bun pentru noi si pentru generatiile viitoare. Ce dor imi este de scumpii si iubitii mei parinti si cit de mult mi-as dori sa poata sa-i vada pe cei trei nepoti ai lor, azi tineri de 21, 25 si respectiv 28 de ani, care depun toate eforturile pentru a crea pentru ei si pentru tara aceasta mica a evreilor, un viitor stralucit.
Romanul , in limba ebraica, poate fi procurat la pret special (numai 20 de shekeli !!!) luind legatura in mod direct cu Dr. Roxana Reichman la telefon 050-2263010 sau la adresa reichmanroxana@hotmail.com .