Regulatorii de la Senat postuleaza o relatie arbitrara, combinand macroeconomia cu microeconomia: cresterea economica trebuie sa depaseasca cresterea salariilor din economie. Ca atare cand nu mai e crestere economica, salariile trebuie sa scada. Interesant: deci cine s-a infipt si si-a stabilit nivelul salariilor acum 15 ani, acum nu mai are griji, caci noii veniti nu mai pot intra decat cu pasi de melc.
De unde pana unde nu se stie clar: noi stiam in principiu ca cresterea salariilor este determinata de: cresterea profiturilor companiilor, cresterea cheltuielilor de recrutare, cresterea productivitatii muncii si cresterea contributiei unui salariat la cifra de afaceri (intensitatea munca/ capital). In orice societate nescalvagista, structura de bilant arata ca cheltuielile cu forta de munca in general variaza intre 17-20% din cifra de afaceri. Orice ratie inferioara, ar arata fie ca intreprinderea este automatizata (inca nu e cazul niciunei tari in Estul Europei), fie ca forta de munca este reprimata.
Emitand astfel de postulate se vede clar dorinta de a dirija economia pe baze neconcurentiale, construind o alta Uniune Sovietica sau o alta Cuba.
La nivel macroeconomic se poate postula numai ca cresterile de salarii in general depasesc rata inflatiei – relatie valabila in SUA din 1960 incoace. Pe baza relatiei de mai sus, avand in vedere rata cresterii reale (crestere – inflatie), arata ca in anii in care cresterea e mai mica decat inflatia – probabil cazul Romaniei de azi – cresterea salariala este doar nominala, deci negativa.